www.dacoromanica.ro
ISTORIA BUCUREŞTILOR
DIN CELE MAI VECHI TIMPURI PÎNĂ ÎN ZILELE NOASTRE
de
CONSTANTIN C. GIURESCU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
EDITURA PENTRU LITERATURĂ«BUCUREŞTI 1966
www.dacoromanica.ro
PARTEA ÎNTÎI
.
www.dacoromanica.ro
INTRODUCERE BIBLIOGRAFICĂ: CE S-A SCRIS MAI DE SEAMĂ DESPRE
ISTORIA BUCUREŞTILOR
Numai titlurile articolelor fi lucrărilor privind trecutul Bucureftilor formează un volum de cîteva sute de pagini.
S-a scris mult şi în tot felul despre trecutul Bucu¬ reştilor. Am scris nu numai noi, românii, care voiam să cunoaştem istoria capitalei noastre, vechile ci monumente, instituţiile şi felul de viaţă al locuito¬ rilor ei, dar şi străinii, care, în calitate de secretari domneşti, profesori, doctori, negustori sau simpli călători, au zăbovit şi uneori s-au aşezat definitiv pe malurile Dîmboviţei. Numai titlurile culegerilor de izvoare diferite — de la documente şi inscripţii pînă la planuri şi hărţi — ale ghidurilor, articolelor de tot felul, monografiilor şi operclot de sinteză privind trecutul Bucureştilor formează un volum de citcva sute de pagini. Astfel stind lucrurile, c de la sine înţeles că nu avem intenţia şi pretenţia — nici
n-ar fi posibil, de altfel — să înşirăm aici tot ce s a
scris in legătură cu istoria capitalei. Ne vom mulţumi să indicăm, pe categorii, lucrările ce ni se par mai
de seamă şi să trimitem, pentru rest, la bibliografia
menţionată in notele acestor lucrări, la Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucurefti de N. Stoicescu (1961) şi la fişele manuscrise ale Biblio¬ tecii centrale de stat.
SINTEZE DEZVOLTATE SAU RESTRÎNSE
Prima încercare ştiinţifică de a înfăţişa trecutul capitalei noastre este aceea a lui Dimitrie Berindei, apărută în 1861 în Revista româna sub titlul Bncu- reftii , studiu istoric. Ea prezintă — întrebuinţăm chiar cuvintele autorului — „principalele fase ce a încercat
oraşul Bucureşti în cursul istoriei ţării", şi anume, din cele mai vechi timpuri pînă la Regulamentul Organic inclusiv, deci pînă aproape de vremea lui. Am numit această lucrare „prima încercare ştiinţi¬ fică" deoarece lucrarea anterioară, din 1858, a lui A. Pclimon, intitulată Bucur , istoria fundării Bucu¬ reftilor , este o povestire romantică, fără temei, a împrejurărilor în care ostaşul Bucur, „erou ilustru, marc luptător contra barbarilor", fiu al lui Laic- vodă şi totuna cu Radu-vodă, a întemeiat, „către sfîrşitul secolului al XIV-lca“, oraşul, după ce se c㬠sătorise „cu fiica lui Bogdan, vocvod al Moldovei" 1
I ig. I — Bucur ciobanul, considerat <lc Pappafoglu drept „fondatorul primitiv al urbei Bucureşti Iu anul 12*10**. \ Litografic B.A.)
7
www.dacoromanica.ro
Începuturile oraşului l-au ademenit şi pe ostaşul Dimitrie Pappasoglu, bucureştean get-beget, născut în inima tîrgului, la „Hanul Zlătari", în 1811. El a consacrat acestui subiect două lucrări: una, mai mică, în 1870, în care, revenind asupra unei mai vechi păreri exprimate în 1859, cu prilejul publicării stampei sale ce înfăţişa pe ciobanul Bucur păseîndu-şi oile pe malurile Dîmboviţei (vezi fig. 1), nu mai crede că acesta ar fi strămoşul fondator, ci socoteşte că oraşul s-a întemeiat „pe la anul 1328", „după biruinţele cîştigatc asupra duşmanilor, peste Dunăre". Cea dc-a doua lucrare a sa, de proporţii mai mari, apărută sub formă de fascicule în 1891 — Pappasoglu era acum locotenent-colonel în rezervă — şi cu titlul Istoria fondării oraşului Bucureşti... de la anul 1330 pină la 1850y e interesantă nu prin părerile sale asupra întemeierii, ci prin amintirile personale, precise şi pitoreşti, asupra Bucureştilor din prima jumătate a secolului al XlX-lea.
Aproape patru decenii după lucrarea lui Dimitrie Bcrindci, a apărut aceea, monumentală, a lui Gh. Ioncscu-Gion, Istoria Bucureştilor ; e contribuţia cea mai preţioasă din tot ce au dat predecesorii noştri asupra istorici capitalei. Cuprinde atîta informaţie de bună calitate, culeasă din mulţimea de documente inedite de la Arhivele Statului şi Academic, c scrisă cu atîta căldură pentru zbuciumatul nostru trecut, şi prezentată grafic cu atîta grijă, incit nu se poate să nu te impresioneze. Desigur, din punctul de vedere al concepţiei generale şi, sub raportul docu¬ mentar, îndeosebi pentru partea de istorie veche, pină la 1500, cartea lui e astăzi depăşită. Pentru veacurile XVI— XVIII, însă, ea îşi păstrează, în multe privinţe, valoarea. Un reproş care se poate face lui Gion este că, deşi scriind la finele secolului al XlX-lea şi tipărindu-şi cartea în 1899, s-a oprit cu cercetarea la 1800 — a lăsat deci la o parte tocmai veacul în care Bucureştii au cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Această lipsă a încercat, dar n-a izbutit s-o împlinească Fredcric Dame, ziaristul, scriitorul, filologul şi profesorul francez care, venit de tînăr, la 23 de ani, în Bucureşti, în 1872, a îndrăgit oraşul nostru şi a rămas aici pînă la moarte, în 1907. Opera sa, scrisă cu prilejul şi sub influenţa expoziţiei din 1906 şi dedicată predecesorului şi prietenului său n-a apucat să fie terminată ; a apărut postum, în 1907, sub titlul Bucarest en 1906 şi este în cea mai marc parte a ci — aşa cum arată şi titlul — o descriere a capitalei în 1906, proslăvindu-sc monarhia şi clasa conducătoare; veacului al XlX-lea nu i se consacră dccît 40 de pagini. A treia lucrare de sinteză se datorează lui N. Iorga ; ea a fost alcătuită cu pri¬ lejul Lunei Bucureştilor, în 1939, şi a apărut în acelaşi an ; c bogat ilustrată şi se întemeiază, în marc parte, pe descrierile călătorilor străini care au trecut prin oraşul nostru. Ultima sinteză, întocmită la împli¬ nirea unui semimileniu de la prima menţiune docu¬ mentară sigură a Bucureştilor ca reşedinţă dom¬ nească, se datorează lui Dan Bcrindci, strănepotul
lui Dimitrie. Intitulată Oraşul Bucttreş/i , reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti 1459—1862 , ca ilustrează concepţia materialismului istoric, acordînd o atenţie precumpănitoare factorului economic şi social. Ap㬠rută recent, este bogat informată, utilizînd nu numai o amplă bibliografie — între altele şi o succintă sinteză a sa asupra veacurilor XIV— XVI — dar şi documente inedite.
De mici proporţii, dar utile pentru o informare concisă, au fost cele trei sinteze alcătuite de profesorul Ion Licherdopol, de colegul său de mai tîrziu Enachc Ionescu şi de academicianul Constantin Moisil. Cea dintîi a apărut în 1889, înaintea operei lui Gion; a doua, în 1922, ca introducere la ghidul Bucureştilor întocmit de maiorul M. Pîntea ; a treia, publicată sub titlul Bucureştii vechi în frumoasa revistă Boabe de grîuy în 1932, duce povestirea pînă în vremea unirii definitive, din 1861, a Principatelor. Aceleiaşi categorii, a sintezelor rezumate, aparţin trei lucrări recente, scrise, cîteşitrele, în opoziţie cu cele pre¬ cedente, de pe poziţiile materialismului istoric. Prima se intitulează Bucureşti. Scurt istoric şi a fost publicată in 1960 de un colectiv de nouă cercetători ai Muzeului de istorie a oraşului 1. Cea dc-a doua, apărută un an mai tîrziu, sub titlul Bucureşti. Pagini de istorie , se datorează lui Ion Ionaşcu, Aron Pctric şi Pompiliu Caraioan şi face parte din colecţia publicaţiilor Socie¬ tăţii pentru răspîndirea ştiinţei şi culturii. Ultima sinteză rezumată formează introducerea istorică a recentului Ghid Bucureşti (1962) şi e rodul colaborării a trei cercetători 2. Toate aceste noi sinteze rezumate merg pînă în zilele noastre — istoriei contemporane acordindu-i-se un loc preponderent — şi pun la contribuţie ultimele descoperiri arheologice şi docu¬ mentare.
Tot aici, la rubrica sintezelor concise sau rezumate, trebuie să adăugăm articolele intitulate Bucureşti sau Bucarest din dicţionarele şi enciclopediile române şi străine. Dimitrie Frunzescu, în al său Dicţionar topo¬ grafic şi statistic al României , apărut în 1872, ne dă prima încercare autohtonă de acest fel, cu date precise, statistice, asupra oraşului din acea vreme. Urmează articolul similar al lui C. Alessandrescu din Dicţionarul geografic al judeţului Ilfov (1895) ; refăcut şi amplificat prin consultarea în manuscris a monumentalei opere a lui Gion, acest articol, de circa 120 de pagini in 4°, a fost cuprins în primul şi al doilea volum al Marelui dicţionar geografic al României (1898 — 1899). E folositor în special pentru partea statistică şi descriptivă contemporană, cuprin- zînd intervalul 1870 — 1899. Aceeaşi observaţie se impune şi pentru articolul Bucureşti din Enciclopedia
1 Colectiv avînd în frunte pe Florian Georgescu şi alcătuit din Gh. Cazimir, Paul Cernovodcanu, Ioana Cristache, P. Daiche, Val. Leahu, P. Năsturel, M. Nicolau-Golfin şi Panait I. Panait.
2 Paul Cernovodcanu şi Florian Georgescu au redactat capitolul Scurt istoric , iar Dan Berindci Locuri istorice şi monumente de artă pe arterele capi¬ talei.
www.dacoromanica.ro
României , voi. II (1938) ; alcătuit dc un colectiv, el e util mai ales pentru datele din intervalul 1900 — 1935. O sinteză concisă a cunoştinţelor actuale asupra tre¬ cutului şi prezentului capitalei noastre se găseşte în primul volum din Dicţionarul enciclopedic român (1962) Dintre articolele asupra Bucureştilor apărute în enciclopediile străine semnalăm pe acela, foarte su¬ biectiv, din Universum al lui Joscph Meyer (1861), apoi articolele din Larousse du XX-e siecle, din Ency- clopaedia bri ta unica, din Marea enciclopedie sovietică ( Bo.tbiuasi coeemcKdH jnnuK.ioncditu , 1951) — aceasta din urmă considera oraşul nostru drept „un punct însemnat pe drumurile dc comerţ" încă „la finele secolului XIV" — şi din enciclopedia germană Brock- haus, ultima ediţie.
EVOCĂRI
Interesante şi utile sint o seric întreagă dc lucrări care evocă aspecte ale oraşului din a doua jumătate a secolului al XlX-lca şi dc la începutul celui urm㬠tor. Ne gîndim la cartea Bucureştii ce se duc a lui Henri Stahl, apărută în două ediţii, una în 1910, cealaltă în 1935, în care, într-un amestec dc umor, ironie adesea caustică şi gingaşă sensibilitate, acest iubitor al vechiului nostru oraş ne înfăţişează aspec¬ tele lui pitoreşti sau puţin cunoscute. Ne gîndim la volumul italianului de origine Domcnico Caselli, cîştigat şi el, ca şi Dame, dc farmecul oraşului ; în afară de acest volum, intitulat Cum au fost Bucu¬ reştii odinioară (1935), el a mai scris, ca şi Stoica Nicolaescu, Gheorghe Florescu şi George Potra, o sumă de articole scurte, în Galeta municipală , asupra mahalalelor, caselor, bisericilor şi locurilor puţin cunoscute ale capitalei. Tot mahalalele celor săraci l-au atras şi pe Ioachim Botez ; el ni le înfăţişează în volumul Prin Bucureşti odinioară şi aţi (1956). Mizeria şi promiscuitatea marginilor oraşului, orop¬ site de „edili", aspectele dezolante din Ciurel, Caracaş, Floreasca, Grant şi Tei apar în articole din aceeaşi Gazetă municipală în anii 1933 şi 1934 (vezi biblio¬ grafia, la finele acestui capitol). Evocatoare, pline dc o discretă melancolic sint amintirile scriitorului şi poe¬ tului Radu Rosetti, strînsc în volumul său Odinioară. Colonelul Popescu-Lumină prezintă Bucureştii din trecut şi de astăzi (1935) ; în realitate, c un conglo¬ merat dc texte istorice şi de amintiri personale, prezentat însă într-o formă puţin îngrijită. Gh. Cos- tescu înfăţişează Bucureştii vechiului regat (1944), iar Victor Bilciurescu se ocupă de Bucureşti şi bucureş- teni de ieri şi de astăzi (1945). O menţiune deosebită merită Podul Mogoşoaiei , a lui Gheorghe Crutzcscu, cu subtitlul Povestea unei străzi (1943) : e reconstituirea, făcută cu talent şi căldură, a vieţii, timp de aproape
două secole şi jumătate, a arterei principale a oraşului ; o serie de informaţii preţioase le-a avut de la Gheorghe D. Florescu, unul din cei mai buni cunoscători ai trecutului Bucureştilor. Tema a fost reluată în recenta lucrare (1962) a lui Ştefan Ionescu, Podul Mogoşoaiei . Calea Victoriei. în sfîrşit, în frumoasa plachetă a lui Tudor Arghezi Cu bastonul prin Bucureşti (1961) sint strînsc o scamă — prea puţine — din inegalabilele evocări ale maestrului privind locuri, oameni şi fapte din ultima jumătate dc veac a vieţii oraşului.
LUCRĂRI PENTRU INFORMAREA STRĂINILOR. GHIDURI
Un grup aparte îl formează lucrările destinate informării străinilor. Sînt scurte sinteze, adeseori prccedînd ghiduri ale oraşului. Cea mai veche şi una din cele mai bune c aceea a lui Ulyssc dc Mar- sillac, alt francez captat dc farmecul Bucureştilor. (Nu avem în vedere, în această prezentare biblio¬ grafică, dccît lucrările destinate special cunoaşterii oraşului, constituind entităţi independente, iar nu informaţiile, adesea foarte valoroase — cum sint ace¬ lea ale lui Sulzcr din opera sa Geschicbte des tranşai - piniseben Daciens (1780), sau, în ce priveşte pe români, acelea ale lui Ion Ghica din Scrisorile sale — cuprinse în lucrări de altă natură.) Apărută sub titlul Guide du voyageur â Bucarest (1872) şi însoţită dc un plan al oraşului, ca dă informaţii preţioase. Urmează, în ordine cronologică, Bucarest , în colecţia Les ca pi ta Ies du monde , în două ediţii, prima în 1892, a doua în 1910. E o schiţă subiectivă, impresionistă, în care se vorbeşte şi de Bucureşti, dar şi dc poporul român, dc credinţele şi eresurile lui, de răniţii din războiul dc la 1877. A apărut şi în româneşte în 1892, tra¬ dusă dc Dumitru Stănccscu. Tot Bucarest se intitu¬ lează şi schiţa lui I. Lovcrdo, publicată în revista Le monde moderne (1897). Date utile pentru perioada contemporană se găsesc în ghidul din 1896, în limba germană, al lui Hans Kraus, apărut şi într-o a doua ediţie, în 1902, dc data aceasta în limba franceză şi cu colaborarea lui Lcon Bachclin, Bucarest et la Roumanie. Semnalăm şi ghidurilc bilingve, româno- francczc, ale lui Const. Bilciurescu, din 1897, şi A. Costin — rectc N. Petraşcu — din 1909, precum şi capitolul Bucbarest din lucrarea americanului Harrv dc Windt, anterioară cu un an (1908). în timpul ocupaţiei germane, în 1918, a fost tipărit de autorit㬠ţile dc ocupaţie, chiar în Bucureşti, un ghid precedat dc o scurtă introducere istorică, sub titlul Fiibrer dureb Bukarest. După primul război mondial, trebuie semnalată lucrarea, tot în limba germană, a lui E. Obcrhummer, apărută în 1924 în Comunicările Societăţii geografice din Vicna, precum şi două
9
www.dacoromanica.ro
lucrări destinate vizitatorilor de limba engleză: Bu- cbarest , Romania s capital , a „ ci/y of chl:.gbtu (Bucureşti, capitala României , un oraş al in cin tării) de Florcnce Farmborough (1924) şi Strolls in old corners of Buc ha- rest (Plimbări prin vechi colţuri ale Bucureştilor) dc Ethcl Grecning Pantazzi şi Juliettc Tcodorini (1926; O bună prezentare, Bucaresf (1927), au dat tinerii geografi francezi Vergcz Tricorn şi R. Ficheux, în urma stagiului lor in capitala noastră. Au urmat, in 1928, volumul Bucarest et ses environs de Olga Greceanu, un ghid în care sensibilitatea artistului completează informaţia documentară, iar în 1936, cu acelaşi titlu, ghidul lui C. Pop şi Al. Bădăuţă. Profesorului Vintilă Mihăilescu i se datorează o scurtă şi clară sinteză, Vevolution (Pune viile : Bucarest , apărută la Varşovia in 1937: e comunicarea pe care a făcut-o la Congresul internaţional dc geografie din acel oraş în 1934. Volumul Bucarest (1935) al cunos¬ cutului scriitor Paul Morand, căsătorit cu o româncă şi simpatizind poporul nostru, ar fi putut fi, ţinînd seamă de talentul autorului, o operă literară şi un marc succes ; in realitate e, precedat dc o introducere cu caracter istoric, un reportaj, alcătuit repede, cu- prinzind totuşi şi citeva observaţii interesante. Infor¬ maţie precisă şi simţ artistic se găsesc în lucrarea arhitectului Grigorc Ionescu, Bucureşti , ghid istoric şi artistic , apărută in 1938. Un elegant şi sistematic Ghid , amplu ilustrat, alcătuit de un numeros colectiv şi precedat de un „scurt istoric", este contribuţia recentă (1962) a Editurii Meridiane la cunoaşterea amănunţită a metropolei de astăzi, a marilor realizări ale ultimului deceniu ; o formă rezumată a ghidului, sub titlul Bucureşti — mic îndreptar , apăruse încă în 1960 ; ca a fost tradusă in limbile de circulaţie mon¬ dială.
ARTICOLE
Marca masă a lucrărilor privitoare la trecutul Bucureştilor c reprezentată dc articolele sau contri¬ buţiile monografice privind fie momente din dezvol¬ tarea oraşului, fie aspecte sau instituţii ale lui. intr-una singură din publicaţiile periodice bucureştenc, în Galeta municipală , se găsesc, de pildă, zeci de articole privind numai trecutul mahalalelor sau cartierelor oraşului. Să înmulţim acest singur exemplu cu suma aspectelor instituţionale, întinderea oraşului, popu¬ laţia lui — sub raportul etnic şi al categoriilor sociale
— clădirile — publice şi particulare, civile şi religioase
— străzile (uliţe, „poduri", căi, şosele, bulevarde) şi pieţele, mijloacele de comunicaţie — de la birje şi „muscali" pînă la troleibuze şi getaxuri — alimentarea, luminatul şi salubritatea oraşului, aşezămintele sani¬ tare, de ocrotire şi binefacere, locurile dc petrecere,
distracţie şi sport — de la vechile „grădini" pină la stadioanele şi cinematografele actuale — şi atitea alte aspecte ale vieţii oraşului intr-un moment dat, să ţinem, apoi, seama de seria momentelor istorice din dezvoltarea lui semimilenară, numai de cînd e reşe¬ dinţă domnească, să considerăm, în sfîrşit, interesul crcscind pentru cercetarea Bucureştilor în ultimele decenii, numărul tot mai mare al cercetătorilor şi al publicaţiilor — dc pildă al periodicelor consacrate in întregime sau în parte cercetării trecutului Bucu¬ reştilor — şi ne vom putea uşor da seama dc masa considerabilă a acestor contribuţii monografice. In ultimul deceniu şi jumătate au apărut, dc pildă, zeci de articole numai asupra săpăturilor arheologice dc pe aria bucurcşteană — oraşul şi împrejurimile lui ; de asemenea, s-au cercetat în mod amănunţit mani¬ festările luptei de clasă, participarea bucureştenilor la diferitele mişcări, răscoale şi revoluţii ale istoriei noastre. A le prezenta in cadrul capitolului introductiv de faţă , chiar selectînd pe cele mai reprezentative , e o imposibilitate (numai pentru trei din cele douăzeci şi şase de capitole ale lucrării noastre am citat patru¬ zeci şi trei dc articole tipărite sau sub tipar !) ; ne vom mulţumi deci să dăm o parte a lor, pe cele care se referă la aspectele instituţionale sau la momen¬ tele istorice de seamă, in bibliografia de la finele capi¬ tolelor respective. Şi rugăm pe acei autori ale căror articole sau contribuţii nu vor fi menţionate să nu ne-o ia in nume dc rău, să nu vadă în aceasta o des¬ considerare a muncii sau rîvnei lor. Sintem, dimpo¬ trivă, adînc recunoscători tuturor acelor care s-au străduit să lumineze o parte cît de mică din trecutul iubitei noastre capitale. Fără munca lor, lucrarea dc faţă n-ar fi fost cu putinţă.
PUBLICAŢII DOCUMENTARE. PERIODICE
Paralel cu aceste contribuţii monografice au apărut şi o seamă de publicaţii documentare cuprinzînd izvoare referitoare la Bucureşti, de la inscripţiile bise¬ ricilor şi documentele dc proprietate pînă la cronici, planuri topografice şi albume de stampe şi fotografii, în ce priveşte inscripţiile lăcaşurilor religioase şi ale pietrelor dc mormînt, odoarelor, cărţilor şi veşmin¬ telor ce cuprind, în afară dc ceea ce se găseşte răs- pîndit în diferite articole, monografii şi reviste, dc la Monumentele străbunilor ale inimosului preot bucu- reştean Grigorc Muşcelcanu pînă la mulţimea ştirilor din Buletinul Corni si unii monumentelor istorice , trebuie consultate cele două capitole speciale din culgerea lui N. Torga, Inscripţii din bisericile României , intitulate fiecare Oraşul Bucureşti. Adăugăm că o culegere amplă cuprinzînd inscripţiile din capitală pînă la 1800 a apărut de curînd sub auspiciile Institutului dc isto-
10
www.dacoromanica.ro
ric al Academiei Republicii Socialiste România. Cro¬ nici vechi bucureştene care să privească adică numai oraşul nu există ; una singură, in versuri, din veacul al XVIII-lea, intitulată, într-una din variante. Istoria Ţârii Rumâneşti fi a Bucureftiior... ar putea avea acest caracter exclusiv, relatînd intrarea în capitală, în 1769, a „stupailor**, adică a ruşilor şi a partizanilor lor „volintiri**. Dar toate cronicile noastre vechi, de la acelea din vremea lui Mihai Viteazul pînă la cronicile rimate din epoca fanarioţilor — patru numai în legătură cu Nicolae Mavrogheni ! — cuprind nume¬ roase ştiri privitoare la oraşul de scaun. Pentru epoca mai nouă, de la sfîrşitul veacului al XVlll-lea pină la primul război mondial, sînt de semnalat mai întîi însemnările Androneşti/or, editate de llic Corfus în 1947, o adevărată cronică de familie a unei „dinastii** de preoţi bucureşteni (1774 — 1848). Tot Corfus a descoperit şi însemnările cojocarului Ioan Dobrcscu, dascăl la biserica Batiştc. Ele se referă la epoca 1802 — 1830 şi relatează nu numai evenimentele din Bucureşti, dar şi fapte de istorie munteană şi euro¬ peană. Adăugăm apoi Bucureştii de altădată de Con¬ stantin Bacalbaşa, o cronică a anilor 1871—1914, apărută în două ediţii, ultima in 1935 — 1936; cu¬ prinde nu numai inşirarea cronologică a faptelor mai de seamă şi a „faptelor diverse** petrecute în Bucureşti, dar şi comentarii şi aprecieri asupra lor. Pentru cine vrea să cunoască aspectul de huzur şi petrecere al clasei stăpînitoare la linele veacului trecut, sînt de urmărit „cronicile** lui Mihai Văcă- rcscu — iscălea prin pseudonimul „Claymoor** — pu¬ blicate între 1879 şi 1903 ; o parte a lor, privind anii 1882 — 1883, au fost reunite chiar în volum. O cronică zilnică a Bucureştilor în timpul ocupaţiei germane din 1916 — 1918 a dat Virgil Drăghiceanu în 1920, intitulînd-o, semnificativ, 707 sfile snbt cul¬ tura pumnului german .
Culegeri de documente bucureştene au fost publi¬ cate de Ion Ionaşcu şi de fraţii Vîrtosu. Volumul celui dinţii, avînd chiar acest titlu, a apărut în 1941 şi cuprinde acte din intervalul 1577 — 1897, privind proprietăţile mănăstirii Colţca. Emil Vîrtosu a dat la iveală actele în legătură cu proprietatea unde se înalţă astăzi Palatul Republicii ; împreună cu fratele său şi cu I loria Oprcscu, a tipărit în 1936 volumul începuturi edilitare 1830—1832 , I. Documente pentru istoria Bucureftiior , cuprinzînd o importantă catagrafie a negustorilor şi meseriaşilor din vremea Regula¬ mentului Organic. Un mănunchi de „documente bucureştene** a publicat şi N. Iorga în Buletinul Comisiei istorice , volumul XI (1932). împlinirea a cinci sute de ani de la prima menţiune istorică a Bucureştilor ca reşedinţă domnească — 20 septembrie 1459, sub Vlad Ţepcş — a determinat apariţia unei serii de publicaţii documentare. Sînt mai întîi cele două culegeri de documente inedite : una, amplă, cuprinzînd 613 acte, a lui George Potra, cu titlul Documente privitoare la istoria orafului Bucure fii
(1594— 1821 ), editată de Academia Republicii Socia¬
liste România in 1961, cealaltă, mai puţin întinsă, dind la iveală 173 de acte, alcătuită de Florian Gcorgescu, Paul Cernovodeanu, Ioana Cristache Panait şi editată, in acelaşi an, de Muzeul de isto¬ rie a oraşului Bucureşti. Tot o culegere documen¬ tară, dar de altă natură, este aceea întocmită de Radu Albala sub titlul Bucure fiii in literatură ; ea reu¬ neşte un bogat mănunchi de texte — proză şi poezie — privind capitala noastră din veacul al XV-lea pină în zilele noastre.
Alexandru Lapedatu a dat la iveală, în 1907, Catagrafia bisericilor bucuref/ene la 1810 , extrasă din catagrafia generală alcătuită în timpul războiului ruso-turc, iar I. Ionaşcu a publicat în 1959 o cata¬ grafie din 1752 a 12 mahalale ale oraşului. Tot ca o „catagrafie**, dar modernă şi însoţită de bibliogra¬ fie şi de numeroase referinţe la materialul documentar edit şi inedit, poate fi considerat Repertoriul biblio¬ grafic al monumentelor feudale din Bucurefti al lui N. Stoicescu (1961) ; el cuprinde atit monumentele civile, cit şi pe cele religioase din răstimpul 1458 — 1849.
Săpături arheologice pe aria bucureşteană s-au făcut şi mai înainte, din iniţiativa Muzeului Muni¬ cipal, explorîndu-sc, intre cele două războaie mondiale, de către Dinu V. Rosctti, unele puncte de la marginea oraşului — Tei, Bucureştii-Noi — şi din regiunea în¬ conjurătoare — Vidra, Leordcni, Snagov. Dar o ac¬ ţiune de mari proporţii, sistematică şi de durată s-a întreprins numai după 23 August 1944, cind s-au explorat o serie de centre din chiar cuprinsul ora¬ şului — la Mihai-Vodă, Radu-Vodă, Curtea Veche, Curtea Arsă, Sf. Ghcorghc-Nou, Sf. Nicolac-Şclari, strada Apolodor, malul Dîmboviţei în p eijma podului Mihai-Vodă, locul blocului turn de lingă Teatrul de operetă, Dămăroaia, Ciuleşti — precum şi din vecin㬠tatea imediată sau mai depărtată a lui — la Fundcnii- Doamnei, Dudcşti, Popcştii-Novaci. Rezultatele aces¬ tor săpături, efectuate de o echipă de specialişti in frunte cu V. Zfrra, Gh. Cantacuzino, S. Morintz, Panait I. Panait, precum şi a cercetărilor istorice aferente s-au publicat in volumele Bucurefti , apărut în 1954, Bucure f Hi de odinioară , in 1958. şi Cercetări arheologice in Bucurefti , in 1963.
Datele statistice constituie o însemnată categorie de documente cu privire la dezvoltarea oraşului, în afară de cele mai vechi, cuprinse în diferitele „catagrafii** sau rcccnsămînturi publicate (vezi mai sus) şi în periodicele de specialitate, menţionăm în mod deosebit Anuarul statistic al or af ului Bucurefti , apărut în 1959, conţinînd date referitoare mai ales la răstimpul 1955 — 1958, şi Bucureştii la a XX -a aniversare a eliberării patriei , apărut in 1964 şi cuprin- zind un vast material statistic referitor în special la perioada 1958 — 1963.
O categoric foarte importantă de izvoare, dind ştiri din cele mai rare şi mai însemnate asupra ora¬ şului de altădată, sînt relaţiile călătorilor străini. O adunare şi comentare a pasajelor respective, de
11
www.dacoromanica.ro
la cclc mai vechi, din veacul al XVI-La, pînă la războiul independenţei, a întreprins Paul Cernovo- dcanu: lucrarea, în trei volume, în manuscris, e depusă la biblioteca Muzeului de istorie a oraşului, unde poate fi consultată.
Dintre studiile în legătură cu hărţile şi planurile privind Bucureştii, locul întîi îl ocupă, fără îndoială, acela al lui Ghcorghe D. Florescu, intitulat Din vechiul Bucureşti. Biserici , curţi boiereşti şi hanuri între anii 1790—1791 după două planuri inedite (1935); e vorba de planurile ofiţerilor austrieci Purcel şi Ernst, alcătuite în timpul ocupaţiei militare din 1789 — 1791. Un plan al bălţii Cişmigiului din 1844, la începutul lucrărilor de asanare, a publicat Ioan Băcilă în 1935, un plan al unui sector al oraşului din 1847, L. Moga, în 1937, iar un plan al vechii curţi domneşti, Ion Ionaşcu, în 1943. Tot Ionaşcu a dat la iveală în 1959 un plan rusesc — din 1770 — al întregului oraş, cel mai vechi plan cunoscut al Bucureştilor. în sfîrşit, în 1964 a apărut un studiu al lui Florian Gcorgescu asupra planului cel mare al Bucureştilor, ridicat în 1844—1846 de către maiorul Borroczyn.
Tot printre publicaţiile documentare socotim şi albumele înfăţişînd aspecte — vechi şi noi — ale capi¬ talei. Primul pe carc-1 cunoaştem este albumul de fotografii al lui Carol Pop de Szatmary, alcătuit sub Cuza-vodă — un exemplar c închinat doamnei Elena
— şi ajuns azi o raritate bibliografică. Dintre albu¬ mele mai noi, semnalăm pe acela al lui Gcorge Olszcwski, apărut în 1929 şi precedat de o introdu¬ cere istorică. In 1935, Comisia monumentelor isto¬ rice a editat albumul lui Victor Brătulescu Vechi vederi bucureştene, înfăţişînd mai ales monumente religioase. în legătură cu cea de-a doua „Lună a Bucureştilor" (9 mai — 9 iunie 1936), ale cărei festi¬ vităţi s-au desfăşurat pe terenul Parcului Naţional
— azi Parcul de cultură şi odihnă Herăstrău — Pri¬ măria Municipiului a publicat frumosul album al lui Adrian Corbu, intitulat Bucureştii-Vechi. Documente iconografice , cuprinzînd reproduceri — şi în culori — după stampele, gravurile şi tablourile ce înfăţişează locuri, monumente şi scene din capitala secolelor XVII — XIX. în ultimul deceniu şi jumătate, de reconstrucţie socialistă a oraşului, au apărut trei albume. Primul, tipărit în 1952 cu titlul Eyxapecm şi destinat vizitatorilor sovietici, c precedat de o introducere istorică în care se arată momentele mai însemnate de viaţă bucurcştcană de la 1848 pînă la 23 August 1944. Cel de-al doilea album, Bucureşti. Oraşul şi monumentele sale (1956), se datorează arhitec¬ tului profesor Grigorc Ionescu ; după o scurtă intro¬ ducere de caracter istoric se înfăţişează cititorului, cu explicaţii substanţiale, principalele clădiri, civile şi religioase, ale capitalei, din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. Cel de-al treilea album, Bucureşti , de Aurel Bauh (1957), se remarcă printr-o excep¬ ţională prezentare grafică ; prefaţa lui, iscălită de Tudor Arghczi, caracterizează fericit acest album drept „o imagine variată şi bogată a monumentalei
capitale de astăzi" şi adaugă o scamă de notaţii în forma pregnantă specifică marelui nostru poet. Ulti¬ mul album înfăţişînd Bucureştii a apărut în 1964 ; textul ce-1 însoţeşte se datorează lui Ion Marin Sadoveanu.
Sînt foarte multe periodicele, nu numai în rom⬠neşte, dar şi în limbi străine, care prin titlul lor, de la Journal de Bucarest din 1849—1850 pînă la coti¬ dianul Informaţia Bucureştiului 1 de astăzi, se referă la Bucureşti. Aici nu vom lua în considerare decit pe acelea care, programatic, s-au ocupat, în exclusi¬ vitate sau în parte, cu trecutul oraşului. Desigur, în frunte trebuie citată Galeta municipală de sub conducerea lui M. Drago mirescu, gazetă care, în cei 16 ani de apariţie regulată, a publicat sute de articole privind Bucureştii de altădată ; exemplul i-a fost urmat de Informaţia... sus-citată. Societatea „Bucureştii-Vechi" trebuia să aibă un anuar al ei, cuprinzînd studiile şi comunicările membrilor ; din lipsă de fonduri, n-a putut apărea decît un singur volum, pe anii 1930 — 1934. Acelaşi motiv explică — se parc — şi sistarea, după numai trei ani (1935 — 1937), a publicaţiei Bucureştii , organul Muzeului şi pinacotecii municipiului. Înccpînd din 1964, apar, sub formă tic anuar. Materiale de istorie şi muzeo¬ grafic, cuprinzînd mai ales contribuţiile cercetăto¬ rilor ştiinţifici de la Muzeul de istorie al oraşului Bucureşti.
EVOLUŢIA ISTORIOGRAFIEI PRIVIND BUCUREŞTII
Aruncînd o privire retrospectivă asupra numeroa¬ selor publicaţii în legătură cu trecutul Bucureştilor, constatăm că ele au urmat, cantitativ şi calitativ, o curbă ascendentă, maximum fiind atins în aceşti ultimi ani. La început, lucrările au avut un caracter întîmplător, determinat de interesul cîte unui cer¬ cetător izolat ca Pelimon sau colonelul Pappasoglu, sau de afecţiunea purtată oraşului de vreunul din locuitorii luminaţi ai lui, ca Ionescu-Gion. întemeie¬ rea Muzeului municipal în 1929 a dat un oarecare impuls cercetărilor în legătură cu trecutul capitalei. Primul director — in ordine cronologică — al acestei instituţii, dr. G. Severeanu, autorul cîtorva mici contribuţii scrise, a dăruit oraşului bogata sa colecţie de antichităţi, din care unele se referă la aria bucureş- tcană. Colaboratorii săi, Ghcorghe D. Florescu şi Dinu V. Rosetti, conducători ci înşişi, mai tîrziu, ai muzeului, au dat la iveală mai multe studii: primul în legătură cu Bucureştii veacurilor XVII— XIX, cel de-al doilea cu trecutul cel mai îndepărtat. Insti-
1 Corect: Informaţia Bucureştilor.
12
www.dacoromanica.ro
tuirea „Lunci Bucureştilor" — prima manifestare de acest fel a avut loc în 1935 — a prilejuit şi ca unele publicaţii, cum a fost Istoria Bucureştilor de N. Iorga, editată de Municipiu în 1939. Dar un avînt deosebit au luat cercetările în legătură cu istoria capitalei numai în ultimul deceniu şi jumătate. Pe de o parte. Muzeul municipal a fost reorganizat, devenind Mu¬ zeul de istorie a oraşului Bucureşti, şi punîndu-i-sc la dispoziţie fondurile necesare pentru o intensă campanie de săpături, urmărită stăruitor an de an, şi pentru publicarea rezultatelor respective. Pe de altă parte, s-a dat muzeului un sediu corespunzător, Palatul Suţu, renovat cu grijă, dispunînd de spaţiul necesar pentru expunerea obiectelor şi mărturiilor privind trecutul oraşului, pentru bibliotecă şi pentru ţinerea unor cicluri de conferinţe în legătură cu acest trecut. în acelaşi an, 1959, în care muzeul se instala în noul sediu fericit aşezat chiar „în inima tîrgului", la întretăierea celor două mari bulevarde care străbat oraşul, se sărbătorea împlinirea a cinci sute de ani de la prima menţiune documentară sigură a Bucureş¬ tilor ca reşedinţă domnească. Această sărbătorire,
la care a luat parte, sub diferite forme, nu numai întreaga suflare bucurcşteană, dar întregul popor românesc — în frunte cu cirmuitorii lui — precum şi mulţi oaspeţi din oraşele de scamă ale lumii, a deter¬ minat apariţia unei scrii întregi de lucrări, începînd cu culegerile documentare şi isprăvind cu operele de sinteză. Academia Republicii Socialiste România, Muzeul de istoric a oraşului Bucureşti, Societatea pentru răspîndirca ştiinţei şi culturii. Societatea de ştiinţe istorice şi filologice, diferitele edituri şi dife¬ ritele publicaţii periodice de caracter istoric s-au întrecut în a da la iveală lucrări privind oraşul de ieri şi de astăzi. O altă seric de asemenea lucrări au apărut cu prilejul împlinirii a două decenii de la momentul crucial al istorici noastre contemporane, care a fost 23 August 1944. Ceea ce deosebeşte însă aceste două scrii de lucrări de cele anterioare este în primul rînd faptul că ele au fost alcătuite pe temeiul concepţiei materialismului istoric, că s-a acordat o atenţie precumpănitoare factorului economico-social, că s-a pus în lumină lupta pentru o viaţă mai bună a celor săraci şi mulţi.
BIBLIOGRAFIE
I . Sinteze dezvoltate sau restrînse . 1. D. Berindei, Bucureştii , studiu istoric , în Revista română pentru ştiinţe , litere şi arte , I (1861), 317—360 şi 611—638; 2. Ion P. Licherdopol, Bucureştii , Bucu¬ reşti, 1889, 191 p. şi o hartă; 3. Lt.-colonel D. Pa- ppasoglu. Istoria Jondărei oraşului Bucureşti , capitala regatului român — de la anul 1330 pinâ la 1850 — cu¬ leasă după mai mulţi scriitori vechi , Bucureşti, 1891, 220 p. in 8° ; 4. G. I. Ionescu-Gion, Istoria Bucu¬ reştilor^ Bucureşti, 1899, 818 p. in 4°, cu ilustraţii; 5. Frederic Dame, Bucarest en 1906 , Bucureşti, 1907, IV + 640 p. in 8° ; 6. Enache Ioncscu, Bucureştii în M. Pîntea, Noul plan şi ghid al oraşului Bucureşti , f.a., p. IX— XLVII; 7. C. Moisil, Bucureştii vechi, in Boabe de gr/u, III (1932), p. 385—424; 8. N. Iorga, Istoria Bucureştilor , ediţia municipiului Bucureşti, Bucureşti, 1939, 399 p. in 8°, cu ilustraţii ; 9. Bucu¬ reşti. Scurt istoric , Bucureşti, 1960, 160 p. in 8° ; 10. Ion Ionaşcu, Aron Petric, Pompiliu Caraioan, Bucureşti. Pagini de istorie , Bucureşti, 1961, 211 p. in 8°; 11. Paul Cernovodeanu şi Florian Georgcscu, Scurt istoric , în Bucureşti-Ghid, Bucureşti, 1962, p. 18 — 50; 12. Dan Berindei, Oraşul Bucureşti , reşe¬ dinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459 — 1862), Bucureşti, 1963, 301 p. in 8°, cu ilustraţii şi o hartă.
II. Evocări. 13. H. Stahl, Bucureştii ce se ducy Bucureşti, 1910, 215 p. in 8° (a doua ediţie în 1935, 319 p. in 8°); 14. Neagu Rădulescu, în Bucu¬ reştii lui 33, în Gazata municipală , II (1933), nr. 89 ; 15. G. M., Bucureştiul ... pitoresc! Străbătînd ctteva cartiere mărginaşe , în Gazeta municipală , III (1934), nr. 122; 16. Domenico Caselli, Cum au fost Bucureştii odinioară , Bucureşti, 1935, 80 p. + VIII pl. in 4° ; 17. Col. Popescu-Lumină, Bucureştii din trecut şi de astăzi , Bucureşti, 1935, 704 p. in 8°; 18. Radu Ro- setti. Odinioară..., Bucureşti, 1942, 271 p. in 8° ; 19. Gh. Crutzescu, Podul Alogoşoaiei. Povestea unei
străzi , Bucureşti (1943), 298 p. in 8° ; 20. N. Vătă- manu, Lt.-col. Pappasoglu , primul istoriograf al Bucu¬ reştilor, Bucureşti, 1943, 16 p. in 8°; 21. Georgc Costescu, Bucureştii vechiului regat. Bucureşti, 1944, 397 + XIV p. in 8°, cu ilustraţii ; 22. Victor Bilciu- rcscu. Bucureşti şi bucureş/eni de ieri şi de astăzi , Bucu¬ reşti, 1945, 369 p. in 8°, cu ilustraţii ; 23. Ioachim Botez, Prin Bucureşti, odinioară şi astăzi , Bucureşti, 1956, 77 p. in 8° ; 24. Tudor Arghezi, Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, 1961, 159 p. in 8°; 25. Şte¬ fan Ioncscu, Podul Alogoşoaiei. Calea Victoriei , Bucu¬ reşti, 1962, 141 p. in 16°.
III. Lucrări pentru informarea străi¬ nilor. Ghidări. 26. Ulysse de M arşii lac, Guide du voyageur a Bucarest, Bucureşti, 1872, VIII + 219 p. in 8° ; 27. Bucarest, în Les capi t ales du monde. Paris, 1892 (a doua ediţie în 1910, p. 313—340) ; 28. J. Loverdo, Bucarest, Paris, 1897, 14 p. in 8°; 29. Const. Eticnne Bilciuresco, Guide de Bucarest et les environs. Ghidul Bucure şt iul ui cu împrejurimile (enviroanele) sale. Bucu¬ reşti, 1897, 205 p. in 8°; 30. Dr. Hans Kraus şi L. Bachclin, Bucarest et la Roumanie, Bucureşti, 1902, IV + 192 p. in 8°; 31. Harry de Windr, Turkey and fbe Balkati States, New York, 1908, XII + 336 p. in 8° ; 32. A. Costin (N. Petraşcu), Oraşul Bucureşti. La viile de Bucarest, în Literatură şi artă română, XIII (1909), p. 3—41 ; 33. Fiihrer durch Bukarest, hcrausge- geben von der Druck- und Buchcrcistcllc der M.V.R., Bucureşti, 1918, 60 p. in 16°; 34. Florence Farm- borough, Bucharest, Romanias capital, a „ti/y of delight ", în Countries of tbe World, 1924, p. 1055 — 1068 ; 35. G. Vcrgez Tricorn şi R. Fichcux, Bucarest, Paris, 1927, 18 p. in 8°; 36. Ethcl Grecning Pantazzi şi Juliette Tcodorini, Strolls in old corners of Bucharest, Bucureşti, 1926, 78 p. şi 10 planşe ; 37. Olga Gre- ceano, Bucarest et ses environs , Bucureşti, 1928, 240 p. in 16°, cu 2 hărţi şi 12 planuri ; 38. Vintilă Mihăilescu,
13
www.dacoromanica.ro
Uevolution (Vum viile \ Bncarest , Varsovic, 1927, 10 p. in 8° (în Comptes rendus du Congres internaţional de geographie , V ar sovie, 1934, t. UI, p. 230 -239) ; 39. Gri- gorc ioncscu. Bucureşti. Ghid istoric fi artistic. Bucureşti, 1938, 421 p. in 8", cu 157 ilustraţii şi 5 planuri; 40. Bucnrefti. Mic îndreptar. Bucureşti, 1960, 54 p. in 16 şi o hartă; 41. Bncnrefti-Ghid, Bucureşti, 1962* 390 p. in 8 şi 5 hărţi.
LV. Publicaţii d o c u m e n t a r e. Pe r i o- d i c e. 42. N. torga, Inscripţii din bisericile României, fasc. I 11, Bucureşti, 1905 — 1907, 374 p. in 8 . 42 bis. Alexandru Elian, Constantin Bălan, Haralam- bic Chircă, Olimpia Diaconescu, Inscripţiile medievale ale României. Oraful Bucnrefti, voi. 1 (1395-1800), Bucureşti, 1965, 935 p. in 4°.
43. Claymoor, La vie â Bncarest 1882—1883 , Bucu¬ reşti, 477 p. in 8° ; 44. Const. Bacalbaşa, Bucureftii de altădată, 4 volume, Bucureşti, 1927 1932, 335 +
320 + 258 i 206 p. in 8° (a doua ediţie in 1935 — 1936) ; 45. Virgil Drăghiceanu, 707 zile sub/ cultura pumnului german. Bucureşti, 1920, 367 p. in 8° ; 46. llic Corfus, însemnările Androneftilor , Bucureşti, 1947, 143 p. in 8° ; 47. llic Corfus, O cronică a Buc li¬ re fiilor (1802—1830), scrisă de un mef te fugar, 161 p. (ms.).
48. Al. Lapedatu, Catagrafia bisericilor bncnreftene la 1810, Bucureşti, 1907, 59 p. in 8° ; 49. Emil Vîr- tosu, Ion Virtosu şi Horia Oprescu, începuturi edili¬ tare 1830—1832 , I. Documente pentru istoria Bucure f- tilor, Bucureşti, 1936, XV -f 223 p. in 4°; 50. Em. Virtosu, Palatul regal cum a fost in trecut, de la Nicolae Grămăticul la boierul Dinicu Golescu. Documente pre¬ zentate de.... Bucureşti, 1937, XXXI -j- 61 p. şi 5 pl. ; 51. I. lonaşcu. Documente bncnreftene privitoare la proprietăţile Mănăstirii Col (ea , Bucureşti, 1941, 445 p. in 8°, cu reproduceri ; 52. FI. Georgescu, Paul Cer- novodcanu, Ioana Cristachc Panait, Documente privind istoria oraf ului Bucnrefti, Bucureşti, 1960, VIII + 341 p. in 8° ; 53. George Potra, Documente privitoare la istoria oraf ului Bucnrefti ( 1594—1821 ), Bucureşti, 1961, 819 p. in 8 ; 54. N. Stoiccscu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucnrefti, Bucu¬ reşti, 1961, 363 p. in 4°, cu ilustraţii ; 55. Bucureftii in literatură. Texte alese şi adnotate, cu un cuvînt inainte de Radu Albala, Bucureşti, 1962, XXXVI -f- 747 p. in 8°.
56. Bucnrefti. Rezultatele săpăturilor arheologice fi ale cercetărilor istorice din anul 1953 , Bucureşti, 1954, 263 p. in 8°, cu ilustraţii şi planuri ; 57. Bucureftii de odinioară. Bucureşti, 1959, 239 p. in 4° ; 58. I. Io- naşcu, VI. Zirra, S. Morintz, Gh. Cantacuzino şi Dinu Rosetti, Şantierul arheologic Bucnrefti, în Materiale fi cercetări arheologice, VI (1959), p. 757—788 ; 59. I. Io- naşcu, S. Morintz, Gh. Cantacuzino şi Dinu Rosetti, Şantierul arheologic Bucnrefti, în Materiale fi cercetări
arheologice, VII (1961), p. 657—680; 60. S. Morintz, P. Roman, Dinu Rosetti, Panait 1. Panait şi Gh. Can¬ tacuzino, Săpăturile arheologice din Bucnrefti, în Mate¬ riale fi ceru ţări arheologi ce , VIII (1962), p. 761—794; 61. Cercetări arheologice in Bucnrefti, Bucureşti, 1963, 388 p. in 8°.
62. Anuarul statistic al orafului Bucnrefti, Bucureşti, 1959, 175 p. in 16 ; 63. Bucnrefti la a XX -a aniver¬ sare a eliberării patriei . Cifre fi imagini. Bucureşti, 1964, 293 p. in 8°.
64. Gheorghe D. Florescu, Din vechiul Bucnrefti. Biserici, curţi holere fii fi hanuri între anii 1790—1791 după două planuri inedite. Bucureşti, 1935, 186 p. in 4 , cu 5 planuri ; 65. Ioan C. Băcilă, Planul bălţii Cif - migiul, în Bucure ftii-Veehi, I— V (1931 — 1935), p. 47—49; 65. L. Moga, Un plan inedit de la 1847 al unui sector din oraful Bucnrefti, în Bul. Corn. mon. ist., XXX (1937), p. 179-184; 67. I. lonaşcu, Un plan inedit al Curţii Vechi din 1799, în Rev. ist. rom., XIII (1943), p. 55 — 77; 68. I. lonaşcu, Planul carto¬ grafe inedit al oraf ului Bucnrefti din anul 1770, în Studii, XII (1959), 5, p. 113-131.
69. G. Olszcwski, Bucnrefti (Bncarest), Note isto¬ rice fi stampe. Bucureşti, 1929, 15 p. şi 12 planşe; 70. Victor Brătulescu, Vechi vederi bncnreftene , Bucu¬ reşti, 1935, 6 p. + 32 planşe, in 4°; 71. Albumul Lumi Bucnrefti, 9 mai — 9 iunie 1936, Bucureşti, 1936, 199 p. in 8°, cu ilustraţii şi planuri ; 72. Adrian Corbu, Bncureftii-Vechi, Documente iconografice. Bucureşti, 1936, 18 p. + LX XXIV planşe şi un plan, in 4°;
73. Byxapecm , Bucureşti, 1952, nepaginat, in 4 ;
74. Teodor Enescu, Un album de fotografii al lui Car ol Pop de Szatbmary cu vederi din Bucnrefti, în Studii fi cercetări de bibliologie, I (1955), p. 291—299; 75. Gri- gorc Ioncscu, Bucnrefti, oraful fi monumentele sale. Bucureşti, 1956, 309 p. in 8 ”, cu ilustraţii şi un plan ;
76. Bucnrefti. Fotografii Aurel Bauh, Bucureşti, 1957. Cu o prefaţă de Tudor Arghczi, 4 + 101 iile, in 4° ;
77. Bucnrefti, text de Ion Marin Sadoveann, Bucureşti, 1964 (ncnumerotat).
78. Gazeta municipală, 1932 — 1947, săptămînal, in- folio ; 79. Bncureftii-Vechi, Buletinul Societăţii isto- rico-arhcologicc „Bucureştii- Vechi“, l— V (1931 — 1 935), 180 p. in 4 ; 80. Bucnrefti, Lcvista Muzeului municipiului Bucureşti, I— III (1935 — 1937), 356 + 152+217 p. in 8°.
81. N. Stoicescu şi Tr. Udrea, Muzeul de istorie a orafului Bucnrefti, in Studii, XII (1959), 5, p. 235 — 241 ; 82. FI. Georgescu şi Paul Cernovodeanu, Muzeul de istorie a orafului Bucnrefti, 1960, 128 p. in 16; 83. I. şi P. Panait, Şedinţa festivă de comunicări ft ii fi¬ ţi fi ce închinată sărbătoririi orafului Bucnrefti, în Studii, XII (1959), 5, p. 241 -246; 84. Muzeul de istorie a orafului Bucnrefti. Materiale de istorie fi muzeografie. Bucureşti, 1964, 410 p. in 8°.
www.dacoromanica.ro
CADRUL GEOGRAFIC
„ Dîmbovi(â, apă dulce.
Citi* te bea nu se mai duce“
(Zicală p< pulaiă. r. minţiţi peniru
intiia «lată in 1785)
Povestirea istoriei unui oraş — ca şi a unui po¬ por — începe de obicei prin descrierea pămîntului pe care s-a desfăşurat viaţa lui ; se cercetează aşezarea acestuia, aspectul său fizic, apele cc-1 străbat, clima şi bogăţia lui — intr-un cuvînt, întregul cadru geo¬ grafic. Aceasta nu din deprindere didactică sau din rutină, ci dintr-o necesitate organică, ştiinţifică, din faptul că viaţa omului e strîns legată — în bine şi în rău — de pămîntul pe care s-a aşezat. Mai ales in vremea veche această legătură a fost puternică. Pe măsură ce sporeşte civilizaţia, pe măsură ce se înmulţesc mijloacele tehnice cu ajutorul cărora se poate supune sau modifica mediul fizic, însemnătatea lui scade. Ea nu va dispărea însă niciodată. E necesar aşadar să cunoaştem acest mediu fizic, să-i cunoaştem caracteristicile.
AŞEZAREA BUCUREŞTILOR
Cel dintîi care a încercat să precizeze — * prin indi¬ carea longitudinii şi latitudinii — aşezarea oraşului nostru a fost clericul Hrisant Notara, grec de neam, profesorul fiilor lui Constantin Brîncoveanu şi viito¬ rul mitropolit al Ierusalimului. în lucrarea sa Intro¬ ducere în geografie, apărută în greceşte la Paris, în 1716, el dă pentru Bucureşti, „capitala Valahici", coordonatele 47°,0 şi 45°,0. Pentru mijloacele de care dispunea atunci, greşeala, în ce priveşte latitudinea, nu e mare. în realitate, oraşul nostru se află la 26°5'48 " longitudine estică (sau 1 oră, 44 minute, 23 secunde.
200) — după meridianul de la Greenwich — şi la 44°24'49'1' latitudine nordică, aceste coordonate refe- rindu-se la punctul de la Observatorul astronomic Filaret, unde e instalată luneta meridiană mare (cercul meridian). Sau, cu alte cuvinte. Bucureştii se află la aproape jumătate distanţa între ecuator şi pol (paralela de 45° trece puţin la nord de Ploieştii), în plină zonă temperată, şi în partea de sud-est a Europei. Cam pe aceeaşi latitudine se află Yalta, în sudul Crimeii, şi Genova , marele port italian de pe coasta Mediteranei ; dar cită diferenţă, în ce pri¬ veşte clima, între aceste două aşezări şi Bucureştii în timp ce ele beneficiază de adăpostul munţilor şi vecinătatea mării, oraşul nostru c aproape de sfîrşitul întinsei cimpii care, începînd, pe de o parte, la nord-estul Mării Caspice (sudul Munţilor Urali), pe de altă parte, la ţărmul rusesc al Oceanului îngheţat de Nord, se isprăveşte tocmai la Dunărea olteană. Crivăţul nu întîlneşte un obstacol apreciabil pe tot acest uriaş şes.
Dacă privim aşezarea Bucureştilor numai în legătură cu ţara noastră, constatăm că el ocupă o poziţie excentrică, fiind foarte aproape de graniţa de sud şi la mare depărtare de cea de nord. îl despart de Dunăre, în linie dreaptă, vreo cincizeci de kilo¬ metri, în timp ce pînă în Munţii Maramureşului sînt, în aceeaşi linie dreaptă, patru sute cinci. Această mare diferenţă scade considerabil dacă avem în vedere numai Muntenia sau Ţara Românească, adică teritoriul iniţial a cărui capitală au fost, începînd de la jumătatea secolului al XV-lea, Bucureştii, în raport cu acest teritoriu, ale cărui hotare sînt — în linii mari — Carpaţii, Dunărea, Şiretul inferior şi Milcovul, oraşul nostru ocupă o poziţie mult mai puţin excentrică, fiind situat în jumătatea de est a
15
www.dacoromanica.ro
lui. Iar dacă limităm şi mai mult zisul teritoriu, luînd în considerare numai Muntenia propriu-zisă, mărgi¬ nită de Carpaţi, Olt, Dunăre, Şiretul inferior şi Mil- cov, atunci constatăm că Bucureştii sînt într-un punct cvasi central, în mijlocul cîmpici muntene, avînd o aşezare similară aceleia a Craiovci faţă de teritoriul oltean.
Examinînd mai de aproape aşezarea Bucureştilor in raport cu Ţara Românească, se impun trei consta¬ tări. în primul rînd că el se află în larga pădti -
roasă , care, coborînd din regiunea munţilor şi dea¬ lurilor, desparte cele două stepe: Bărăganul şi Bur- nazul. S-a susţinut de unii cercetători că Bucureştii ar fi situaţi „chiar pe marginea pădurii" sau „pe linia de demarcaţie între pădure şi stepă". Realitatea este că el se află în interiorul zonei păduroase , a cărei limită estică, deci spre Bărăgan, coincide, în partea de miazăzi, cu linia Mostiştei, iar spre nord-est o dep㬠şeşte chiar. Astăzi încă, după atitea secole de defrişare a pădurilor, întîlnim masive importante la nord-est, est şi sud-est de Bucureşti. Cu cît ne ducem în trecut, cu atit aceste masive sînt mai mari şi cuprind din toate părţile oraşul. în amănunţita hartă rusă a Principatelor, ridicată şi redactată între 1828 — 1832, se pot observa însemnate păduri care merg de la Pantelimon, din marginea Bucureştilor, pînă la Mos- tiştea — circa 35 de kilometri în linie dreaptă — trecînd şi dincolo de această apă şi, înaintînd, spre nord-est, sub formă de petece — resturi ale codrului încheiat de altădată — pînă la Ialomiţa, pe care o ating în regiunea Alexcni-Vadu Pietros. Aceeaşi hartă arată un masiv păduros mare şi două mici la est de M oşti f tea, între această vale şi satul Ileana. La nord-est de Bucureşti ea înseamnă pădurile de la răsărit de Ştefăneştii-de-Jos, de Afumaţi şi de Şindriliţa, iar la sud-est de oraş, pădurile de pe cele două maluri ale Dîmboviţei: în regiunea Piţaghci- Ochcasca-Popeşti, în dreapta apei, iar în regiunea Vasilaţi-Aprozi, în stingă ei. Mai departe, spre sud-est, este masivul important de la Ciornuleasa, orientat spre extremitatea de nord a lacului Mostiştea, spre satul Curăteşti. Ar fi, socotim, fastidios să insistăm mai mult asupra acestui aspect; dovada c făcută: Bucureştii s-au aflat, în epoca întemeierii lor, în cuprinsul zonei păduroase care despărţea cele două stepe ale cimpiei muntene. Această zonă, străbătută de un fascicul de riuri avînd aceeaşi direcţie, rîuri dintre care pentru aşezarea Bucureştilor a fost hotă- ritoarc Dîmboviţa, presărată apoi cu lacuri bogate în peşte şi cu poieni bune pentru agricultură, oferea condiţii optime traiului omenesc.
A doua constatare cu privire la aşezarea Bucureş¬ tilor în raport cu teritoriul Ţării Româneşti este că el se află pe calea cea mai scurtă care leagă Dunărea cu Transilvania, şi anume, la punctul de întretăiere a celor două drumuri ce, venind de la străvechile vaduri ale Giurgiului şi Olteniţei, se îndreaptă spre trecătorile Carpaţilor. Pe această cale, pe care, din timpuri imemoriale, s-au perindat, într-un sens şi
16
într-altul, călători de tot felul, negustori şi ostaşi, Bucureştii au fost un popas, un punct de oprire.
A treia constatare este tot în legătură cu Dunărea. De la Bucureşti, aşezat în mijlocul cimpiei muntene, se putea observa şi supraveghea, cu relativă uşurinţă, tot cursul fluviului, între gura Şiretului şi aceea a Oltului, după cum de la Craiova se făcea aceeaşi operaţiune pentru porţiunea cuprinsă între Porţile- dc-Ficr şi gura Oltului. Acest aspect al aşezării ora¬ şului a avut greutatea lui în hotărîrea domnilor Ţării Româneşti de a fixa şi menţine aici scaunul de domnie, într-o epocă de luptă cu turcii, după cum apropierea de Dunăre a Bucureştilor a fost un argument puternic, dar în sens contrar, pentru otomanii care voiau să ţină în frîu Muntenia, consti¬ tuind, în acest scop, raiale pe ţărmul stîng, la Turnu, Giurgiu şi Brăila, precum şi pentru domnii noştri care se bizuiau pe sprijinul otoman.
în rezumat, atît sub raportul economic, al posibi¬ lităţilor de trai şi de schimb, cît şi sub raportul politic, al posibilităţilor de luptă şi supraveghere reciprocă, aşezarea Bucureştilor, în mijlocul cîmpici muntene, în cuprinsul zonei păduroase ce desparte cele două stepe — zonă străbătută de o reţea de ape — şi la o relativă apropiere de Dunăre, se jus¬ tifică, îşi găseşte o explicaţie satisfăcătoare.
ÎNFĂŢIŞAREA ŞI CONSTITUŢIA SOLULUI
Oraşul nostru s-a dezvoltat pe un şes întins, cu pantă lină, de la nord-vest spre sud-est, şi străbătut de două cursuri de apă: Dîmboviţa şi Colcntina. Punctul cel mai înalt de pe teritoriul Bucureştilor, teritoriu luat în înţelesul administrativ actual, adică pînă peste linia de centură a forturilor, este la Chiajna : 95 metri deasupra nivelului mării ; cel mai jos, în valea Colentinci, în dreptul amintitei linii de centură: 55 de metri ; aşadar, o diferenţă de 40 de metri. Această diferenţă scade dacă luăm în considerare oraşul propriu-zis. Astfel, pe malul drept al Dîmbo¬ viţei, la nord de punctul trigonometric Moara Ciurel, găsim altitudinea 91,43 metri, în timp ce la ieşirea din oraş, din jos de Abator, tot pe malul drept, înregistrăm 63,10 metri : diferenţa este de 28,33 metri. Contrastele cele mai mari şi mai izbitoare se înregis¬ trează acolo unde şesul coboară repede în lunca Dîmboviţei: la Calea Piscului, unde diferenţa între punctul cel mai înalt (83,37 m) şi cheiul Dîmboviţei (65 m) este de 18,37 metri, apoi la Arsenalul Armatei, unde aceeaşi diferenţă intre punctul cel mai înalt (87,50 m) şi chei (71,60 m) este de 15,90 metri; de asemenea la Dealul Patriarhiei — un rest mai rezistent din şesul originar ros de apele Dîmboviţei — unde diferenţa este de 15,16 metri (86,86 m faţă de
www.dacoromanica.ro
71,70 m). în legătură cu acest deal, c interesant de observat că punctul unde, In vechime, se măsura — defectuos, ce-i drept — altitudinea, era pragul uşii bisericii metropolitane. Planul Bucureştilor întocmit de inginerul Borroczyn şi tipărit în 1852 are urm㬠toarea însemnare în colţul din dreapta, jos, al uneia din cele patru planşe: „înălţimea peste surfaţă Mării Negre, pragul de piatră al uşii de intrare în biserica sfintei Mitropolii este = 32,85 stînjcni Şerban-vodă...".
Apa Dîmboviţei şi-a tăiat în întinsul şes al Bucu¬ reştilor o 1 nucă , mai largă sau mai strimtă, după rezistenţa pe care a întîmpinat-o în rocile solului. Lărgimea cea mai mare o constatăm în partea de sud-est a oraşului, şi anume, la sud-est-est de Văc㬠reşti, unde ea atinge 2.960 de metri, deci aproape trei kilometri, şi din jos de Dealul Piscului, unde e de 2.190 de metri. Cea mai mică lărgime se con¬ stată în dreptul „pintenului" de la Mihai-vodă, unde distanţa între baza dealului pe care se ridică Arhi¬ vele Statului şi începutul pantei spre strada Rîureanu este de circa 270 de metri.
Acţiunea de eroziune a apei nu s-a exercitat uni¬ form pe tot întinsul luncii. în unele locuri, din cauza rocii mai dure, au rămas porţiuni mai puţin roase, mai înalte, constituind adevărate „popine" sau „grădişti". în afară de Dealul Patriarhiei, cel mai puţin ros, înălţimea lui maximă fiind la nivelul şesului de la marginea luncii şi constituind deci un „martor" al vechii altitudini, cînd Dîmboviţa a început să-şi sape albia, în afară de el, mai este movila de la Radu-vodă, şi movila mult mai teşită, numită de bucureşteni „gorganul" — nume dat de obicei movi¬ lelor artificiale, acoperind morminte străvechi — şi pe care se înalţă biserica Sf. Ilic. A existat şi un „gorgănel" amintit, simultan cu „gorganul", într-o însemnare oficială din 1724, iulie 20 ; el se afla „în mahalaua Mitropoliei" şi avea clădită pe ei tot o biserică, şi anume, tot cu hramul Sf. Ilie.
în ce priveşte malurile luncii sau, cum i se mai spune, cu un termen tehnic, a albiei majore, consta¬ tăm că, în general, cel stîng coboară mai lin decît cel drept.
Constituţia solului bucureştean este azi bine cunos¬ cută graţie numeroaselor sondaje făcute în diferitele părţi ale oraşului, şi dintre care cel mai adînc este acela de la Filaret (1.008 m), executat în 1906. Sub un strat subţire — 0,50 m — de pămînt negru sau pămînt de pădure, format din putrezirea frunzelor, se află un strat de locss sau lut, amestecat în unele locuri cu argilă, strat de grosime variabilă: de la 1 metru, pe malul Colentinci, la Florcasca, pînă la 12 metri, pe malul drept al Dîmboviţei, în Dealul Spirii, la Filaret etc. Sub locss dăm de nisip, iar sub nisip, de pietriş. Mai jos, c un strat de argilă, la nivelul căruia se strînge apa freatică sau de infil¬ traţie, întrucît argila n-o lasă să treacă prin ea, spre păturile inferioare. La acest nivel sînt izvoarele de apă rece, bună de băut, cum e izvorul fîntînii lui
Filaret (mai tîrziu f întina Cantacuzino) din Parcul Libertăţii, sau izvorul de lingă podul Cotroccni, pe malul drept al Dîmboviţei. Din locss sau lut s-au făcut tot soiul de oale şi vase, începînd cu cele de acum cîteva mii de ani, descoperite la Bucureştii- Noi, la Tei, la Fundeni şi în atîtea alte părţi de pe aria bucurcştcană şi pînă la produsele „olarilor", a căror mahala era, în veacul al XVIII-lea, în jurul bisericii cu acelaşi nume. Iar din lut amestecat cu ceva nisip s-au făcut cărămizile; un document din 1668 aminteşte, în sud-estul Bucureştilor, pe malul drept al Dîmboviţei, locul „drept Cărămizii" — pe unde sînt Cărămidarii-de-Jos de astăzi ; majoritatea cărămidăriilor, ca şi a gropilor de nisip şi pietriş, au fost însă pe malul stîng al Dîmboviţei, unde gro¬ simea stratului de loess e mai mică şi deci nisipul şi pietrişul mai aproape, şi anume, în partea de nord şi nord-vest a oraşului ; aici, în nord-vest, se află şi cartierul Cărămidarii-de-Sus. Bucureştenii au avut la îndemînă aşadar materiale de construcţie ; lc-a lipsit numai piatra pe care au trebuit s-o aducă fie de la munte — calcarul de Albeşti, de pildă — fie de peste Dunăre — calcarul de Rusciuk, de bună calitate.
APELE
Aria bucurcştcană n-a dus lipsă de apă. Dîmboviţa, cu afluenţii ei, pe dreapta şi pe stînga, a străbătut-o, Colentina, cu meandrele ci, a mărginit-o spre miaz㬠noapte şi răsărit; lacuri şi bălţi au fost în multe părţi, nu numai jos, în luncă, dar şi deasupra, pe cîmpie.
Cine vede astăzi Dîmboviţa curgînd supusă în fundul unei tranşei adinei, cu undele murdărite de reziduuri de petrol şi de tot soiul de dcjecţiuni, cu greu îşi poate închipui cum arăta această apă în vremea veche. Era un rîu cu mers şerpuitor, cu meandre care au fost tăiate în urma canalizării, cu insule sau ostroave care au dispărut, cu afluenţi şi pe dreapta şi pe stînga, afluenţi care au secat, şi cu o sumă de bălţi şi lacuri pe tot întinsul luncii. Pe malurile ei creşteau sălcii şi arini ; înspre apus, la Grozăveşti, Cotroceni şi Sf. Elcftcrie, se întindea codrul ; stejari falnici, bătrîni de sute de ani, se mai puteau vedea încă în acea parte în prima jum㬠tate a veacului trecut. Cînd venea marc, cartiere întregi — Grozăveşti, Gorganul, Izvorul — erau inun¬ date (vezi fig. 2) ; umblai cu luntrea de la casă la casă ; iar după ce se trăgeau apele, prindcai peşte prin bălţile rămase şi, cîtcodată, chiar prin pivniţe.
O mare parte din orăşeni beau apa Dîmboviţei. O cărau sacagiii cu sacalele (vezi fig. 3), strigînd „apă de vînzare, aaap", sau numai „aaap", şi, mai sonor, „ooop", şi o limpezeau gospodarii cu piatră-
17
www.dacoromanica.ro
Fig. 2 — Inundaţia din Bucureşti provocată de Dîmboviţa In vara anului 1864, In timpul Iui Cuza-vodă. Acesta din urmă, Însoţit de doi aghiotanţi, cercetează cartierul inundat. Stampă contemporană (M.l.B.)
acră ; mai tirziu, cei mai avuţi o filtrau prin filtre de piatra poroasă. îi mersese vestea că arc gust bun, că c „uşoară şi sănătoasă", cum spune Del Chiaro, secretarul italian al lui Brîncovcanu, că c „dulce" la băut. Bucureştcnii ziceau „Dîmboviţa, apă dulce, cin9 te bea nu se mai duce ", şi această zicală a fost înre¬ gistrată de mulţi dintre străinii care au trecut prin oraşul nostru. Cel dinţii care o notează c armeanul Hugas Ingigian, călător la noi prin anii 1780 — 1785. De fapt, zicala avea şi un înţeles figurat : traiul bun din Bucureşti sub toate raporturile, atît al belşugului şi ieftinătăţii, cit şi al libertăţii (faţă de regimul din Imperiul otoman), ospitalitatea şi firea deschisă a bucureştcnilor făceau pe toţi cei care trăiseră un timp aici să dorească a se stabili definitiv în „oraşul bucu¬ riei", sau, cel puţin, să-şi aducă aminte întotdeauna cu plăcere de el.
Matca Dîmboviţei n-a fost mereu aceeaşi. In dreptul mănăstirii Radu-vodă ea curgea prin altă parte. în 1649, Matei Basarab, întărind mănăstirii moşia sau ocina ci din Bucureşti, din jurul lăcaşului, precizează: „...ocină aici în oraş... împrejurul sfintei mănăstiri, de la matca cea veche a Dîmboviţei împrejur pre semne (de hotar!)... pînă iarăşi la cursul vechi al Dîmboviţei şi cu cinci roţi de moară, cît a fost dat şi a fost miluit de Alexandru -voevod şi de Radu- voevod". Iar cu trei ani mai înainte, la 25 septem¬ brie 1646, întărind printr-un act inedit, aceleiaşi mănăstiri, un vad de moară, Matei precizează: „Ce
iaste în apa Dîmboviţei, din josul mănăstirii, în pjrla cea noao“, vad dăruit ei tot de Alexandru -voievod cel Bătrîn. Şi mai sus, din sus de vechea reşedinţă sau Curte domnească. Dîmboviţa avusese alt curs. Ne-o spune un act din 1775 ; el aminteşte de o moară cu două roţi pe care o stăpînisc biserica domnească din Bucureşti înainte de 1673, „în apa Dîmboviţei, din sus de Curtea domnească, împotriva văei celei vechi ", adică a vechiului curs. în sfîrşit, un alt docu¬ ment, inedit, din 1707, iunie 2, referitor la moşia satului Dudcşti, lingă Bucureşti, pomeneşte în două rînduri „matca Dîmboviţei cea vcache", prccizînd
Fig. 3— „Ooopl*4: negustor ambulant de apă de băut; unitatea de m3surfl era cofa. (M.l.B.)
18
www.dacoromanica.ro
chiar: „...ce iastc prc suptu malul Văcărcştilor" şî o dată „Dîmboviţa cea noao“.
Cunoaştem cinci insule sau ostroavc pe care le forma rîul. Cea dinţii era la Sf. Elefterie. Prima biserică purtînd acest nume — biserica Sf. Elcfteric- Vechi, astăzi la o distanţă apreciabilă de Dîmbo¬ viţa — se afla, potrivit planului lui Sulzer, din 1780, chiar în insulă, intr-un loc frumos, înconjurat de copaci bătrîni, unde veneau adesea bucureştenii să se plimbe. A doua insulă, de mici proporţii, era în 1852 în dreptul „Grădinii cu cai“, unde se ter¬ mină actuala stradă Vasile Pirvan. A treia se afla, potrivit planului rus din 1770, cit şi aceluiaşi plan al lui Sulzer, între Mitropolie şi Curtea domnească. Aceasta trebuie să fie insula sau ostrovul de care vorbeşte documentul lui Matei Basarab cînd întăreşte bisericii domneşti un vad de moară „despre baie şi despre ostrov A patra insulă şi cea mai mare era la sud-est de Radu-Vodă ; in planul din 1791 al ofi¬ ţerului Purcel, ca are o lungime considerabilă — peste doi kilometri; e împărţită în două de un curs mic de apă — un privai — arc case, mai ales în partea de miazănoapte, vii şi livezi; drumuri mici o străbat în lung şi în lat. Amintirea acestei insule, dispărute cu prilejul canalizării — figurează deci încă în planul Pappasoglu (1871) (vezi fig. 4), precum şi intr-un plan al Bucureştilor, alcătuit în intervalul 1872—1878 — se păstrează pînă astăzi în numele străzii Intre Gîrle din cartierul Broşteni, stradă ce aminteşte cele două braţe ale gîrlei care închideau insula. în sfîrşit^ ultima insulă se afla, în 1852, la ieşirea din oraş, în dreptul „zalhanalci" sau Abatorului (vezi harta nr. 1).
Dîmboviţa a avut, în cuprinsul Bucureştilor, mai mulţi afluenţi. Cel mai de scamă a fost Bucureştioara , pe partea stingă. Izvora din balta Icoanei — pe locul Grădinii Icoanei de azi — baltă adîncă, în care, după spusele bătrînilor de altădată, te puteai îneca, cu cal cu tot, şi mărginită de trestii ; străbătea mahalaua Săpunarilor sau Scaunelor — un document inedit din 1734, februarie 22, referitor la case şi locuri din mahalaua Săpunari, zice: „Unde dă Bucureştioara in uliţa Scaunelor" — apoi pescăria veche şi forma, în spatele Spitalului Colţea, o baltă numită „balta de la carvasara" (adică de la vamă !) ; i se mai spunea şi „lacul Suţului", după proprietatea Suţu din apro¬ piere. De aici se împărţea in două braţe: unul, cel mai dinspre apus, apuca prin Tîrgul Cucului, de la sud de Sf. Gheorghe coborind spre Bărăţie, apoi, pe lingă zidurile Curţii domneşti — Curtea Veche de mai tirziu — se vărsa în Dîmboviţa, în dreptul stradelei numită Bazaca — azi desfiinţată — adică în dreptul halci de carne din Piaţa Unirii. Braţul cel㬠lalt, dinspre răsărit, tăia Podul Tîrgului de Afară — actuala Cale a Moşilor — apuca prin strada Radu Calomfirescu, tăia Podul Vergului — calea Călăraşi de azi — şi apoi prin depresiunea unde sînt străzile Udricani, Olteni şi Labirint se vărsa în Dîmboviţa, mai sus de „jitniţa domnească", adică de magaziile de grîne, cam în dreptul Morgii sau Institutului
mcdico-legal. Bucureştioara c amintită pentru intiia dată la începutul veacului al XVII-lca, intr-un act din 1608; numeroase alte acte din acest veac, unele inedite — cum c, de pildă, cartea lui Dragotă jude¬ ţul şi a celor 12 pîrgari, din 1670, mai 15 — pome¬ nesc de „pirîul" ce „se chiamă Bucureştioara". Maha¬ lagiii îi mai spuneau şi altfel : Căcaina, nume care se dădea adeseori apelor mici din marginea tîrgurilor şi satelor noastre, cu malurile murdărite de dejcc- ţiuni şi tot felul de necurăţenii. O asemenea apă era şi la Iaşi — o pomeneşte atît Miron Costin, cît şi Ncculce — o alta la Focşani. Porecla Bucurcştioarei — care uneori apare într-o formă chiar mai accen¬ tuată — rezultă limpede din două acte inedite, cu datele 1725, mai 4 şi mai 28, cuprinzind o hotarnică a unui loc a logofătului Staico, „din mahalaoa Scau¬ nelor". Acest afluent al Dîmboviţei a subzistat şi în veacul al XVIII-lea; un act inedit din 1764, februarie 3, vorbeşte chiar de „punţile" de peste el. Cu vremea, însă, balta Icoanei, de unde izvora, s-a potmolit, a secat în cea mai mare parte ; a secat şi Bucureştioara ; pe vremea Regulamentului Organic, aceasta din urmă se transformase într-un „şanţ" sau „cana1" de scurgere ; în planul manuscris al lui Bor- roczyn balta de altădată e redusă la un teren mlăştinos, iar pîrîul a dispărut.
Tot pe partea stingă a mai fost, in prima jumătate a veacului al XVII-lca, un pîriu al cărui nume nu-1 cunoaştem şi a cărui apă era folosită de „tabaci" sau tăbăcari pentru lucratul pieilor. Se afla în regiu¬ nea de la vale de Sărindar-Zlătari, pe lingă Vadul Cailor, şi provenea, probabil, dintr-unul sau mai multe izvoare din coasta de deasupra luncii. Se pare că era totuna cu firul de apă care scurgea prisosul bălţii Cişmigiului — pe atunci „lacul lui Dura negu¬ ţătorul" ; acest fir de apă se vede încă pe Planul capitalei României , Bucureşti y alcătuit în intervalul 1872 — 1878; el nu mai figurează însă în planul Orăscu din 1893.
Pe partea dreaptă au fost cel puţin trei afluenţi, trei gîrliţe, dintre care cea mai cunoscută se numea Dîmbovicioara. Ea izvora, după cît se parc, din versantul de est al Dealului Spirii, şi anume, aproape de extremitatea lui sudică, trecea prin mahalalele Sfinţii Apostoli şi Antim, se unea cu pirîul numit Gîrliţa, traversa Podul Calicilor — actualmente Calea Rahovei — în dreptul grădinii din faţa străzii Sf. Uic şi apoi, pe lingă fostul Hotel „Avram" şi pe lingă crucea de la poalele Dealului Patriarhiei, se vărsa în Dîmboviţa pe locul actualei Pieţe a Unirii. Lun¬ gimea ei era, potrivit Regulamentului Organic, de 795 stinjeni, adică 1.563 de metri. După o altă părere, ex¬ primată recent, Dîmbovicioara nu ar fi fost un afluent al Dîmboviţei, ci braţul ei care ocolea pe la miazăzi „ostrovul" din faţa Curţii domneşti şi care, in actele secolului al XVII-lca, c cunoscută sub numele de „matca veche". Chestiunea nu c încă definitiv lămurită.
Aflucntul Dîmbovicioarei numit Gîrliţa izvora şi el tot din versantul de est al Dealului Spirii, în dreptul
19
www.dacoromanica.ro
Fig. 4-0 parte din planul Bucureştilor, litografiat :n 1871 de D. Pappasoglu. Infăţişind partea de sud-est a oraşului: a se observa viile care ir.Arginesc Calea Şerban-Vodâ, Calea Piscului, Calea Vidreşu, Calea Vitanului şi Qilca Dudeşti ; de asemenea, cele de pe Dealul Filarctului ; a se observa şi ostrovul format de Dîmboviţa din jos de Radu-Vodă. (M.A.)
www.dacoromanica.ro
limitei dintre Arsenal şi Cazarma Alexandria, tra¬ versa strada Bateriilor, forma o mică baltă sau „băl- teţ“ lingă Biserica Albă din Postăvari şi pornea apoi pe fosta stradă a Gîrliţci, care în planul din 1911 se numeşte Lupea Gîrliţa, iar astăzi se cheamă Petre Locustcanu. Numele vechi al acestei străzi — la care ar trebui să se revină — e revelator : el arată traseul de odinioară al Gîrliţei, după cum. în mahalaua Broşteni, strada între Gîrle păstrează amintirea vechiului braţ al Dîmboviţei, astăzi dis¬ părut. Din strada Gîrliţei, afluentul se îndrepta spre sud-est-est, tăia actuala stradă Antim şi mergea de se vărsa în Dîmbovicioara.
Pappasoglu, în lucrarea sa ultimă asupra fondării Bucureştilor, afirmă că Dîmbovicioara forma lacul Dudescului şi că un braţ al ei unea diferitele bălţi din lunca Dîmboviţei, începînd cu balta Arhiman¬ dritului şi isprăvind cu aceea a lui Tîrcă. Această afirmaţie nu se poate dovedi însă documentar; obser¬ văm apoi — şi faptul arată că entuziastul Pappasoglu începuse, spre bătrîneţc, să încurce lucrurile — balta lui Tîrcă era situată pe malul sting al Dîmboviţei, nu pe cel drept, unde curgea afluentul de care ne ocupăm. Dîmbovicioara mai exista încă în 1804, cînd un document din 5 iulie o aminteşte, arătind că în ea urma să se scurgă apa unui şanţ din maha¬ laua Sf. Ilie. în prima jumătate a secolului al XlX-lca a secat, s-a potmolit, ca şi Bucureşti oara. O jalbă din 10 martie 1830 a locuitorilor din patru maha¬ lale — Dudescu, Sf. Apostoli, Antim şi Sf. Ilie — arată că Dîmbovicioara e „astupată" şi că, din această pricină, apele care vin dinspre Curtea Arsă, pe fosta „gîrliţă", devenită acum „şanţ", ca şi Bucurcştioara, se revarsă în amintitele mahalale, producînd pagube. Şi în textul Regulamentului Organic (1831), la capi¬ tolul Pentru scurgerea tuturor mocirlelor din oraşul Bucureştilor se arată că „Dîmbovicioara... fiind astu¬ pată, acum se curăţă", spre a primi apa tuturor lacurilor „ce vor fi prinprejur".
Un alt a fluent al Dîmboviţei pe partea dreaptă era gîrliţa care se scurgea din lacul de la Filarct. Ea mergea de-a lungul actualei străzi a Lînăriei ; în apa gîrliţei spălau femeile lîna oilor, uscînd-o apoi în sălciile de pe margine. O asemenea „sălcioară" era la colţul Căii Şcrban-vodă cu strada Lînăriei. Gîrliţa există şi astăzi, numai că nu se mai vede, fiind cana¬ lizată, curgînd adică printr-un canal subteran, de-a lungul străzii Lînăriei. Al treilea afluent era privalul Cociocului, adică gîrliţa prin care se scurgea prisosul de apă al bălţii dintre Cărămidarii-de-Jos şi dealul unde sînt astăzi Cimitirul Bellu şi Crematoriul. Pri¬ valul se menţine şi acum, dar cu un debit mai mic — Cociocul se tot micşorează prin gunoaiele ce se depozitează de către municipalitate ; el se varsă în Dîmboviţa, lîngă Abator.
Dîmboviţa şi afluenţii ei de pe dreapta şi de pe stingă primeau şi apa diferitelor izvoare care izvorau din coastele sau pantele ce scoborau spre luncă. Un asemenea izvor a dat numele mahalalei şi străzii
Izvor. Alte izvoare au fost în coasta Filarctului, alimentînd lacul de jos. Un izvor bogat era în pădu¬ rea Cotrocenilor ; fiind descoperit de copiii voievo¬ dului Alexandru Moruzi şi captat, a căpătat numele de „Fîntîna beizadelelor". în Planul bălţii Cişmigiului , ridicat în mai 1844 de inginerul K.N. Rîmniccanu, sînt indicate, pe partea dinspre strada Ştirbci-Vodă, nu mai puţin de cinci „fîntîni", adică cinci izvoare, din fiecare curgînd un fir de apă spre „baltă" ; amin¬ tirea li se păstrează în numele străzii Şipotul Fîntî- nilor, dintre piaţeta de unde începe strada Brezoianu şi Cişmigiu. Un alt izvor sau fîntînă a fost în dreptul bisericii Popa Tatu, care în vechime a şi purtat, împreună cu mahalaua respectivă, numele de Fîntîna Boului (vezi mai departe, la capitolul Mahalale),
în primăvara anului 1871, săpîndu-se pentru a se pune temeliile unui pod peste Dîmboviţa, la întretăierea cu Calea Văcăreşti, a ieşit la iveală un izvor feruginos, care a făcut vîlvă în Bucureşti cîţiva ani de zile ; venea multă lume să-şi facă aici cura ; se înfiinţase şi un tramcar special : Piaţa Sf. Gheorghe — Văcăreşti ; de la acest izvor, care a secat cu prilejul canalizării Dîmboviţei, a rămas numele străzii Apele Minerale din partea locului. Dar dacă în ce priveşte izvorul feruginos, săparea tranşeii Dîmboviţei a însemnat dispariţia lui, ea a dat la iveală, în schimb, un alt izvor, bogat, cu apă bună şi rece, dar nu minerală, din sus de podul Cotroccni, pe malul drept. El există şi astăzi, captat prin trei ţevi ; alături, un panou al I.C.A.B.-ului ves¬ teşte pe cetăţeni : „Apă de băut. Din izvor natural."
Numeroase au fost, din vechime şi pînă în prima jumătate a veacului al XlX-lca, bălţile şi lacurile de pe aria actuală a Bucureştilor. Ele se datorau, pe de o parte, celor două cursuri de apă, Dîmboviţa şi Colentina, care, In divagările lor în luncile res¬ pective, formau asemenea oglinzi de apă, pe de altă parte, izvoarelor. Şi anume, nu numai izvoarelor care proveneau din coastele celor două lunci, dar şi unor izvoare care se aflau deasupra, pe şes. Cea mai veche menţiune documentară priveşte Lacul Adine , pomenit într-un act din 1571, mai 20; el se afla în dreapta Dîmboviţei, în p rcajma mănăstirii postelnicului Gheorma şi a jupînesci lui, Caplea, fără să putem determina mai precis aşezarea lui ; ceea ce ştim este că între acest lac şi Dîmboviţa se întin¬ deau livezi şi vie pe care în anii 1571—1585 le stă- pînea zisa mănăstire.
în veacul al XVII-lca, pe vremea lui Matei Basa- rab, c amintit „ lacul lui Dura neguţătorul" , care se întindea pe locul unde c astăzi lacul Cişmigiului. I se zicea aşa după numele unui negustor din veci¬ nătate; se prindea peşte în acest lac, după cum se prindea şi în Dîmboviţa şi în hcleşteiele oraşului. Ni s-a păstrat contractul, inedit, din 1 august 1855, prin care e concesionat pe trei ani pescuitul în lacul Cişmigiului pentru suma de 9.500 lei vechi. Iar în narturilc, adică preţurile maximale din vremea fana¬ rioţilor, este trecut şi preţul la peştele viu de Dîmbo-
21
www.dacoromanica.ro
viţa pc carc-1 aduc „cu copăile*4 la piaţă cci ce-1 prind, în afară dc Lacul Adine mai erau, pe dreapta Dîmboviţei, in luncă, o scrie întreagă dc bălţi şi lacuri. Înccpînd dc la Grozăveşti şi pînă la Cărămidarii-de-Jos, ele se succedau în această ordine: 1. lacul dintre Grozăveşti şi Cotroceni, cam in dreptul Cazărmii Malmaison ; el se găsea în 1844, potrivit planului Borroczyn, pc proprietatea „Sofiica44 ; 2. lacul de la Sf. Elefterie, la est dc biserică, într-un cadru roman¬ tic, înconjurat dc pădure ; 3. lacul Dudcscului, situat» potrivit unui document din 1804, aprilie 3, „împotriva luminatei curţi gospod (viitoarea Curte Arsă) lingă zidul grădinii dumnealui căminarului Dudescului44 ;
4. lacul Antim, lingă mănăstirea cu acelaşi nume ;
5. balta dc lingă ţigăni a Mitropoliei, la poalele „dea¬ lului44 ; 6. balta cea mare a Broştenilor, din jos dc Radu-Vodă ; 7. lacul Filaretului, pe locul celui dc azi din Parcul Libertăţii ; 8. Cociocul dintre Căr㬠midarii-de-Jos şi Dealul Bcllului. Sus, pc şes, dea¬ supra luncii, tot pe malul drept, dar în afara oraşului, planul lui Purcel din 1791 arată trei lacuri, tustrele fără nume: unul se află la sud-vest-vest dc lacul Filaretului şi la nord-vest dc întretăierea drumului spre Copăccni cu acela spre Bereşti ; al doilea vine la sud-vest-vest dc Dealul Patriarhiei ; al treilea, dc formă lunguiaţă şi cel mai marc din tustrele, c la nord dc precedentul.
Pc malul sting, în luncă, în afară de lacul lui Dura neguţătorul (Cişmigiul dc mai tîrziu), mai erau două lacuri in regiunea din faţa Cotrocenilor, şi anume, pe locul cazărmii din 1852, avînd şi două insule, pc cea despre miazăzi ridicindu-se o movilă; celălalt, pc proprietatea Procopic (cimpul Procopoaici de mai tîrziu), legat de Dîmboviţa printr-o gîrliţă şi avînd şi el, în mijloc, o insulă. în preajma „gorga¬ nului44, aşadar intre Cişmigiu şi Dîmboviţa, era lacul sau balta dc la gorgan.
Deasupra, pe şes, pe lingă lacul Icoanei şi acela dc la carvasara sau al Suţului, amintite mai înainte, mai erau lacuri sau bălţi : 1. în capul Podului Mogoşoa- ici, imediat la nord dc actuala Piaţă a Victoriei ; 2. în regiunea şcolii primare dc pc fosta stradă a Clemenţei, azi C.A. Rosctti ; amintirea sălciilor ce înconjurau această baltă s-a păstrat multă vreme în numele străzii Sălciilor, azi Julius Fucik ; 3. „înaintea bisericii... Pantclimon44, în partea de est a oraşului ; indicaţia o aflăm într-un act din iulie 1752, de la Grigorc Ghica.
în afară dc complexul de lacuri şi bălţi legate de Dîmboviţa şi de acelea de deasupra luncii, de pe şesul ambelor maluri, trebuie amintită apoi salba dc lacuri formată dc Colentina, şi care ocolea oraşul in partea dc nord şi est. Era mai intii lacul Mogo- şoaici, pc marginea căruia se afla splendidul palat al lui Brincoveanu, apoi lacul Băncasa, acela al Herăs¬ trăului, lacul Floreasca, lacul Tei, acela de la Fun- deni şi, mai departe, spre sud-est, lacul Cernica, ştiut bucurcştcnilor mai ales prin mănăstirea lui. Astăzi, cu excepţia ultimului, aceste lacuri sînt cu¬
prinse chiar în raza oraşului ; asanate, avînd pe maluri parcuri îngrijite, instalaţii sportive şi ştran¬ duri, ele constituie o podoabă a capitalei şi un perma¬ nent punct de atracţie.
Enumerarea oglinzilor de apă n-ar fi completă dacă n-am pomeni şi trei beleţteie sau iaduri de peşte, adică lacuri artificiale formate prin intervenţia mîinii omeneşti, prin ridicarea unui zăgaz sau iezături. Cel dintîi — amintit într-un document din 3 martie 1632, apoi in alte două din 4 iunie 1668 şi 4 ianuarie 1672 — este acela al lui Şerban-vodă, adică al lui Radu Şerban (1602—1611); el se afla, după toate probabilităţile, pc locul actualului Parc al Libertăţii ; se utilizaseră izvoarele coastelor vecine. Cel de-al doilea era pc malul sting al Dîmboviţei, în luncă, în partea de sud-est a oraşului, lingă biserica lui Tîrcă ; el poartă chiar, la 1852, numele de „heleşteul bisericii lui Tîrcă44. Cel de-al treilea helcşteu se afla la Juleşti (Giulcştii de azi) şi se alimenta cu apă din Dîmboviţa printr-un şănţuleţ. La 25 aprilie 1785, vodă dădea ordin stăpinului respectiv să ia măsurile cuvenite ca nu cumva, la vreo viitură marc a Dîmbo¬ viţei, să se umple prea mult heleşteul şi, rupîndu-i-se „zăgazul*4, „să se întimplc vreo innecătură mahala¬ lelor din Bucureşti44.
Desigur, toate aceste lacuri, bălţi şi hclcştcic d㬠deau o notă deosebită, pitorească oraşului ; ele poto¬ leau în oarecare măsură arşiţa verii şi contribuiau, pe de altă parte, la aprovizionarea cu peşte. Pre¬ zentau însă şi mari inconveniente: erau adevărate focare de paludism ; ţînţarii roiau pretutindeni. Apoi, în timpul căldurilor, apa în multe din ele scădea, nu se mai putea primeni şi, prin descompunerea materiilor organice, începea să miroase. O sumă dintre călătorii străini relevă acest inconvenient, adăugind că din cauza bălţilor, aerul, în timpul verii, e nesănătos.
Astăzi cele mai multe din bălţile, lacurile şi heleş- teicle legate dc lunca Dîmboviţei, ca şi cele dc dea¬ supra, dc pc şes, au dispărut. Unele au început să se împotmolească spre sfirşitul epocii fanariote ; altele au secat în urma măsurilor edilitare dc asanare luate in perioada Regulamentului Organic ; in sfirşit, cana¬ lizarea Dîmboviţei, adincirca albiei ci şi, deci, impo¬ sibilitatea dc a mai alimenta, la viituri şi prin infil¬ traţii, lacurile şi bălţile din luncă, le-a dat lovitura finală. S-au mărit, asanat şi înfrumuseţat, în schimb» lacurile Colentinci, iar cele rămase în lunca Dîmbo¬ viţei au fost şi ele asanate. Făcînd suma, sîntem în cîştig.
CLIMA
Aşezarea Bucureştilor aproape dc sfirşitul marii cîmpii eurasiaticc, fără adăpostul muntelui şi departe dc o marc caldă şi chiar dc Marca Neagră, a dat
www.dacoromanica.ro
climatului său un caracter continental cu veri, in general, foarte călduroase şi cu ierni friguroase. Temperatura, în luna lui cuptor, poate trece de 40 '; in schimb, iarna s-au înregistrat şi 30° sub zero. în intervalul 1881 — 1900 au fost diferenţe maxime anuale de 71°, 1. Primăvara c scurtă; tranziţia se face repede de la frigul iernii la căldura verii, iar vegetaţia izbucneşte dintr-o dată, creşte „vazînd cu ochii". Toamna, în schimb, c lungă şi cu zile şi nopţi minu¬ nate. Temperatura moderată, frumuseţea cerului, luminozitatea lui specială, coloritul atît de variat al vegetaţiei, de la roşul cireşilor pînă la galbenul nucilor şi arămiul stejarilor, bogăţia şi frumuseţea fructelor şi legumelor de tot soiul fac din toamna bucurcşteană şi, în general, din toamna românească cel mai frumos anotimp al anului.
Media prccipitaţiunilor anuale este de 500 — 600 milimetri ; in mod obişnuit. Bucureştii primesc o cantitate de ploaie subnormală\ de aceea, plan¬ taţiile, grădinile au nevoie să fie udate în timpul verii.
Vintul dominant, suflind in toate anotimpurile, este cel de nord-est (Crivăţul). El aduce, în timpul iernii, frigul cel marc, virtejurile de zăpada, viforele ; în restul anului face să scadă temperatura. Alte vînturi sînt cel de sud-vest, Austral, vint cald şi uscat, de secetă, şi vîntul de sud-est. Băltăreţul , care aduce ploaie.
Climatul bucurcştcan este şi poate fi şi mai mult influenţat de prezenţa suprafeţelor de apă şi a vege¬ taţiei. Cartierele de nord ale oraşului, din apropierea lacurilor şi a parcurilor, au în timpul verii o tem¬ peratură mai scăzută cu cîteva grade. Cînd te apropii, într-o zi de arşiţă, mai ales spre seară, de Cişmigiu şi de Şoseaua Kisselcf, simţi o undă de răcoare bine¬ făcătoare. înmulţirea spaţiilor verzi şi a oglinzilor de apă este aşadar de recomandat şi sub raportul climatului. în totului tot, acest climat nu e prea favorabil, variaţiile considerabile de temperatură avind tot felul de repercusiuni atît asupra sănătăţii, cît şi asupra ritmului de muncă. Vara, în special, pe timpul căldurilor mari, şi iarna, cînd e gerul năprasnic, se poate vedea cit e de influenţat randamentul acestei munci. De aceea, geograful Vintilă Mihăilescu a putut spune, pe bună dreptate: „Clima... cel mai marc duşman al Bucureştilor".
VEGETAŢIA
Oraşul nostru e aşezat nu numai in mijlocul re¬ giunii celei mai bogate şi mai populate a ţării, dar şi al aceleia cu vegetaţia cea mai variată. Tot ce creşte pe întinsul pămîntului românesc, de la ţărmul mării şi Lunca Dunării pînă la plaiurile munţilor.
creşte sau poate creşte şi la Bucureşti. Foioase de tot felul, pomi şi viţă-de-vic, legume de orice soi, flori nenumărate, toate reuşesc şi se dezvoltă frumos in solul de pădure pe care c clădită capitala. Copacii — dacă sînt lăsaţi — ajung la dimensiuni şi virste impresionante: stejarul de la Ghergani, in nord- vestul Bucureştilor, avea 800 (opt sute) de ani cînd a căzut, doborit de o furtună năprasnică, in vara lui 1956. Dudul secular de lingă biserica Batiştei acoperă cu coroana lui mai toată lăţimea străzii, iar cei doi aluni din faţa Casei grădinilor, lingă Liceul Lazăr, au ajuns adevăraţi copaci cu trunchiul gros. în Cişmigiu, la Şoseaua Kisselcf, pe cheiurile Dîmboviţei şi în multe alte locuri din oraş poţi admira frasini, ulmi, stejari, platani bătrini cu coroane bogate. Pe Strada Berzei, devalc, între strada Cobălccscu şi Calea Plevnei, coroanele platanilor de pe cele două părţi se unesc formind, în timpul verii, un adevărat tunel umbros, plin de răcoare. La fel, pe Bulevardul Dr. Petru Groza (fost al Ardealului), spre Facultatea de medi¬ cină, la fel pe Principatele Unite, pe strada Vaselor, in Parcul Filipescu şi in atitea alte locuri — străzi şi parcuri — din Bucureşti.
O menţiune specială merită vechile păduri şi viile întinse de odinioară. După cum am arătat şi mai înainte (p. 16), Bucureştii s-au aflat în plină zonă păduroasă ; codrul venea în unele locuri pînă în marginea oraşului. în 1632, Paul Strassburgh, tri¬ misul regelui Suediei, în drum spre Constantinopol, c primit de Lcon-vodă şi însoţit pînă la Văcăreşti. La popasul de aici, cu ospăţ şi cu exerciţii şi întreceri cavalereşti, „trîmbiţclc şi cornurilc răsunau în pădu¬ rile de aproape şi-n codrul vecin", povesteşte Stras¬ sburgh. Iar două sute de ani mai tîrziu, în 1821, un contemporan al lui Tudor Vladimircscu arată că puţin spre răsărit de mahalaua Olteni dădeai în pădure. Codrii Grozăveştilor, Cotroccnilor şi Lupeş¬ tilor, pomeniţi în documentele secolului al XVll-lea, veneau pină-n Dîmboviţa. Nu numai mănăstirea Cotroccni, dar şi biserica Sf. Elcftcric-Vechi au fost ridicate in poieni ale acestor codri. Cringul Proco- poaici exista încă în a doua jumătate a secolului al XlX-lca; el se întindea pe malul sting al gîrlci, între Calea Plevnei şi ehei, pînă înspre Facultatea de drept.
O scamă din aceste păduri de la marginea oraşului alcătuiau branişti , adică locuri păzite cu străşnicie, în care nu se puteau tăia lemne, nici cosi fin. La 1646, mai 30, Matei Basarab, întărind mănăstirii Radu-vodă ocina ei de la Ciumernieu, între Dudeşti, Văcăreşti şi Popeştii-Conduratu, dă ordin să nu se atingă nimeni de ca, „măcar ce om va fi". „Iar pre cine vor prinde călcînd şi cosind moşia mănăstirii şi tăind pădurea — continuă documentul inedit — să fie volnici (călugării) să-i ia carul cu boi şi săcurca şi să-i facă mare certare", după cum era „legea" braniştei. Ba încă, adaugă Vodă: „unul ca acela bine să ştie că de marc pradă va fi şi bătaie" şi din partea domniei. Aceste sancţiuni severe loveau, în primul
23
www.dacoromanica.ro
rînd, în tîrgoveţii săraci, care, în iernile atît de aspre ale Bucureştilor, ar lî îndrăznit să taie vreun lemn din pădurea mănăstirii latifundiare.
Viile alcătuiau o adevărată cunună a oraşului şi pătrundeau în multe locuri şi în interiorul lui. Anti-
cipînd asupra capitolului special destinat viilor bucu- reştene, arătăm de pe acum că ele au constituit o notă specifică a vechii noastre capitale şi au contribuit puternic la viaţa economică a ei şi chiar la stilul ei de viaţă.
BIBLIOGRAFIE
I. A f e za r e a Bucureştilor . 1. G. Vîlsan, Bucureştii din punct de vedere geografic. Temelia Bucu¬ reştilor , Bucureşti, 1910, 56 p. in 8°, cu 6 planşe şi 3 hărţi ; 2. Vintilă Mihăilescu, Bucureştii din punct de vedere antropogeografic şi etnografic , în Anuar de geografie şi a niropogeogra fie 1914—1915 , Bucureşti, 1915, p. 145—225 şi o hartă; 3. Vintilă Mihăilescu, Vlăsia şi Mostiştea . Evoluţia geografică a două regiuni din ctmpia romană , în Buletinul societăţii ... de geografie , XLIII (1924), p. 1—200, cu fotografii şi hărţi; 4. S. Mehe¬ dinţi, O privire asupra capitalei , în Albumul Lunei Bucureştilor 9 mai — 9 iunie 1936 , Bucureşti, 1936, p. 17—24; 5. P. P. Panaitcscu, Cum au ajuns Bucu¬ reştii capitala ţării?, în Interpretări româneşti . Studii de istorie economică şi socială , Bucureşti, 1947, p. 219 — 230 ; 6. Bucureşti. Rezultatele săpăturilor arheologice şi ale cercetărilor istorice din anul 1953 , I, Bucureşti, 1954, 263 p. in 8°, cu fotografii şi hărţi.
II. înfăţişarea şi constituţia s o l u- l u i. 1. C. Sfinţescu, Zonificarea urbanistică a muni¬ cipiului Bucureşti , în Pentru Bucureşti. Noi studii urba¬ nistice , Bucureşti (1922), p. 1—60, cu planşe ; 8. E. Li- tcanu. Geologia zonet oraşului Bucureşti , Bucureşti, 1952, 83 p. cu 7 planşe şi 7 tabele ; 9. Proiect Bucu¬ reşti , Schiţa planului de sistematizare 1956 (manuscris) ; 10. Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brîncoveanu , în Studii şi mate¬ riale de istorie medie , V (1962), p. 353—503 ; 11. Const. C. Giurescu, Biserica bucureşteană de la G orgă ne l, în Glasul Bisericii, XXI (1962), 7-8, p. 727; 12. P. Co¬ teţ, Unele date privind geomorfologia zonet oraşului Bucureşti, în Probleme de geografie , nr. 10, 1963, p. 69-92.
V. şi nr. 1.
III. Apele. 13. Dr. C. Penescu, Memoriu asupra apelor minerale feruginoase de la Văcăreşti, Bucureşti, 1873, 46 p. in 8°; 14. H. Dj. Siruni, Mărturii arme¬
neşti despre români. Valahia şi Moldova, vilaietele guver¬ nate de principii străini, de păr. Hugas Ingigian (1758— 1843), în Mem. secţ. ist. Acad. Rom. s. 3, t. IX (1928-1929), p. 255-316; 15. D. Caselli, Balta de la Gorgani. Pînă unde se întindea ea în veacul al XlX-lea, în Gazeta municipală, III (1934), nr. 127 ; 16. H. Stahl, Dîmboviţa , în Bucureştii-Vechi , I— V (1931-1935), p. 29-33; 17. Ioan C. Băcilă, Planul bălţii Cişmigiul, în Bucureştii-Vechi, I— V (1931 — 1935), p. 47—49; 18. G. Nicolaiasa, Trei acte bucu- reştene din veacul al XVII-lea, în Bucureştii-Vechi, I— V (1931-1935), p. 103-106; 19. D. Caselli, Dîmbovi cioara de la Sf. Apostoli, în Gazeta municipală, V (1936), nr. 248 ; 20. G. Cantacuzino, Cercetări arheologice pe dealul Mihai-vodă şi împrejurimi, în Bucu¬ reştii de odinioară. Bucureşti, 1958, p. 93 — 127; 21. P. Cernovodeanu şi N. Vătămanu, Contribuţii la vechea topografie a Bucureştilor: ostrovul Dîmboviţei (sec. XVI -XVII), în Studii, XII (1959), 6, p. 115-132; 22. Const. C. Giurescu, Istoria pescuitului şi pisci¬ culturii în România, Bucureşti, 1964, 389 p. in 8°.
V. şi nr. 5.
IV. C l i m a. 23. Şt. C. Hcpites, Climatologia bucu- resciană anul 1898 st.n., în Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe anii 1898 şi 1899, Bucureşti, 1901, p.9— 41 şi III— XXXI; 24. Constantin Ioan, Contribuţiuni la clima oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1933, 160 p. in 8°.
V. şi nr. 3.
V. Flora. 25. Zach. C. Panţu, Contribuţiuni la flora Bucureştilor şi a împrejurimilor sale, I— IV, Bucu¬ reşti, 1908-1912, 96 + 964-95+164 p. in 4°; 26. Zach. C. Panţu, Contribuţiuni nouă la flora Bucu¬ reştilor şi a împrejurimilor. Bucureşti, 1931, 15 p. in 8° ; 27. D. Caselli, Cringul Procopoaiei, în Gazeta municipală, IV (1935), nr. 201 ; 26. G. Potra, Stejarul de la Ghergani, în Flacăra din 1 aprilie 1957.
V. şi nr. 1.
www.dacoromanica.ro
CONSTANTIN C.QIURESCU ; ISTQPIA BUCUREŞTILOR
Harta or. 1
a a a a
./in v
Ssf a-a
-(Cnngaf.^ a " \CX a a
’^SL __ __
*•«1^
• a gtVcwrf/; <1 « —
CADRUL FIZIC ŞI AŞEZĂRILE OMENEŞTI DIN
ARIA BUCUREŞTEANÂ
I*InA LA 1300
A Pi/eoltfrc □ Bronz V Nta'itK • Fier 0 Tezaure noneU re greceşti X Tenuri Monetare Joace O romeni
• Tezaure monetare rumene p Oi unt ine 0 Perioade cor, lecuim ce jteyw s> t OSim/ fim acestor*
T Ultime perioade a migrat, for
o a*.;- a o o- o-
v..v.aQ ao_Qa
a o aao.aa.aaaoî-: a o. o. o o.
a /' OftoV a a a a a a a a a a/.* a a a o. ®- a
ft o n ft A :f A O Q O Q
ti ^ O,
a a .y* a o- o. a. o a o- a a a o.
qQq q. q. a. q. a / a a a a
\)\\ *
/y/z (Horişi/
v/J *
a a g a
a a a DlfAMfj
a a ot) a Q a o
; a- a q a q q
^ a a a o a a a Q
•i»MLa a a
a o o V* a
|
a o *o |
a a o. a o.//: a a aoli a a a |
|
u o a |
a°a a a o* |
|
0a |
aa a a. |
|
o a a |
O a a a a o #> A M |
|
aa a a a A |
o vi u o a a a a 0 aa^a a |
|
a Q c a a |
Îvm «- 0 |
.6 4 -.4
a a a
i*îiaC**k o a <x a a au?1 a o. a
O." a a O. ° aa«»*— > a *
a cl Ort rt ^rt* n G httmr ^V;
a o a a * a £ Q a
a a a( Codru CottX5ueni!or)sG^^^/^fc.
_ Q a o j a o a □ h v * o q o a ° a a iAiiki,£Je*iUoamn$ ntS^ZahlJm . a a a o an
m
>
ASLZÂRIL.-. OMENEŞTI OIN
Împrejurimile bucureştilor
PINĂ LA 1300
* ^ (Mjj***) » '/^»J
t£4s3Jfe.
a5o iL.'u.'uf S;**« a;:^ - alCctfrii L-pe*tilor)i ,-j
|« f d n „ i V A a o. (0’k**2>A+r'
ariei ^bţ/curcstpt*
(§•*.
- 9 ^ VI ' A
,ţ%vor a o a)
a tL V(F:fttFU,rtt- a * a a jjfiiaTtt) ^
|
a |
a |
a |
0 |
a |
a |
|||
|
o. a |
a |
a |
a |
a |
a |
a |
||
|
a a |
a |
a |
a |
a |
a |
|||
|
P 0 |
a |
a |
a |
a |
a |
a |
||
|
P p |
a |
a |
a |
a |
a |
|||
|
a a |
a |
a |
a |
a |
a |
a |
||
|
a a |
a |
a |
a |
a |
a |
|||
|
0 P |
0 |
a |
a |
a |
a |
a |
||
|
a a |
a |
a |
a |
a |
a |
a |
||
|
aaa |
a |
a |
a |
a |
a |
a |
||
|
a a aaa |
a o |
a |
a |
a |
a |
|||
|
a a a a a |
a |
o |
a |
a |
o |
|||
|
a |
a |
a |
a |
.>•> ^ / t . S
\ IF- w&r\
V*i i-v> tn\ } ht\
(Â0s(or}^^\
a a
? a a a a ^!|^g T <T
o. q. a a a ‘&9t*c«jt'i*i
Q- a a. o a a a '****. ^ a a a a a a a fr#
cUr.
o - - - - “ /
aaaa» aaa
~ ~ a a* a o. a a o
a a a a a
a a a a -Q - a - q - a
www.dacoromanica.ro
PERIOADA COMUNEI PRIMITIVE. PRIMELE AŞEZĂRI OMENEŞTI PE TERITORIUL ACTUAL AL BUCUREŞTILOR
Aria bucureţteană a fost locuită încă din paleolitic . De peste o sută de milenii via (a continuă neîntreruptă pe meleagurile capi¬ talei .
Zona dc pădure cuprinsă între Ialomiţa şi Dunăre pe de o parte, stepele Bărăganului şi Burnazului pe de alta, zonă străbătută de un fascicul de rîuri şi presărată cu lacuri şi poieni, a oferit din capul locului condiţii optime traiului omenesc. Solul de pădure era excelent pentru agricultură şi creşterea vitelor, apa o aveau la îndemînă ; lemn, atît pentru făcutul bordeielor şi caselor, cit şi pentru nevoile gospodăriei şi pentru ars, se găsea din belşug ; pădurea oferea apoi un adaos de hrană prin vînatul, fructele şi se¬ minţele sale, iar, la vreme de primejdie, adăpost. Nu e de mirare aşadar că întîlnim în această zonă, dc la o margine la cealaltă a ei, şi în special de-a ungul apelor, un număr impresionant de aşezări omeneşti. De la Crăsani pe Ialomiţa pînă în Lunca Dunării şi din valea Mostiştei pînă la Butimanul şi Tărtăşeşti e plin locul de aşezările oamenilor de acum cîteva milenii.
PRIMELE AŞEZĂRI OMENEŞTI
Aria bucurcştcană fiind situată în mijlocul acestei zone, e natural ca să fi fost bine populată încă de la început. Valea Colentinei şi a Dîmboviţei au atras în mod deosebit ; aici şi găsim numărul cel mai mare de aşezări. O explorare sistematică, săpături făcute în cadrul unui plan dc mari proporţii, aşa cum se practică de cîţiva ani încoace, vor spori, sîntem siguri, numărul acestor aşezări. Dar şi atîtca cîte se cunosc astăzi, ele sînt de ajuns ca să dovedească densitatea
populaţiei străvechi pe aria bucurcştcană. Dc-a lungul Colentinei s-au constatat asemenea aşezări la Chitila, Mogoşoaia, Bordei, Herăstrău, lacul Tei, Plumbuita, Colentina, Fundeni, Ziduri-între-Vii, halta Bolinti- neanu, Mărcuţa, Căţclu. De-a lungul Dîmboviţei, la Roşu-Militari, Ciurel, Cotroceni, Mihai-Vodă, Dealul Spirii (Arsenal), Radu-Vodă, Biserica lui Bucur, Dudeşti, Dealul Piscului, Glina. Alte aşezări, în interiorul liniei dc centură a forturilor, s-au găsit la Bucureştii-Noi, Străuleşti, Dămăroaia, Giulcşti, Popeşti-Leordeni. în zona exterioară din imediata apropiere a liniei de centură s-au constatat străvechi aşezări la* Jilava, Măgurele, Ciorogîrla, Arcuda, Buf¬ tea, Căciulaţi. Iar într-o zonă şi mai largă, de jur împrejurul capitalei, sînt acelea de la Brăncşti, de la Vidra, vestite prin descoperirile importante făcute aici, de la Popeşti, pe malul Argeşului, de la Ţigăneşti şi de la Snagov, a cărui insulă arată o viaţă neîntre¬ ruptă timp de mii dc ani.
Cit sînt de vechi aceste aşezări? în care din împăr¬ ţirile clasice ale lungii perioade ale comunei primi¬ tive — paleolitic, neolitic, bronz şi fier — pot fi ele aşezate? în săpăturile din 1953 dc la Mihai-Vodă, pe Dealul Arhivelor, printre resturile neolitice s-a găsit şi o aşchie de silex din epoca paicolitică, adică a pietrei cioplite, avînd o vechime considerabilă : peste o sută de mii dc ani înaintea erei noastre. Se poate ca această aşchie să nu fi fost de acolo, ci adusă din vecinătate ; în orice caz, descoperirea altor urme paleolitice, atît în cuprinsul Bucureştilor — la capătul străzii Ziduri-între-Vii, la cariera de nisip dc la Herăstrău, pe dealul bisericii Radu-Vodă, la Bucurcş- tii-Noi — cît şi în preajma oraşului — într-o carieră dc pietriş din dreptul satului Pantclimon, pe malul drept al Colentinei — dovedeşte prezenţa omului în
www.dacoromanica.ro
25
toată epoca paleolitică — din paleoliticul inferior pină în cel superior — pe teritoriul actual al capitalei noastre: e concluzia ce se desprinde din săpăturile arheologice întreprinse în ultimii ani. în acea înde¬ părtată vreme, în care perioadele reci — glaciare — au alternat cu cele calde, îngăduind pe aria bucurcş- tcană traiul unor animale ca mamutul şi rinocerul siberian cu blană în perioadele reci, şi elefantul şi rinocerul în cele calde, pe lingă bouri, cerbi, boi şi lupi, omul a trăit din ce putea culege — fructe, seminţe, rădăcini — şi din vînat şi pescuit. S-au descoperit oase de elefanţi şi cerbi la capătul străzii Ziduri-întrc-Vii şi lingă mlaştina din acel loc a Colcntinei ; de asemenea, oase de mamut în cariera de nisip de la Herăstrău.
Din neolitic , adică din epoca pietrei lustruite, epocă al cărei început cade la noi în mileniul al şaselea, iar sfîrşitul pe la 1800 înainte de era noastră, avem urme mult mai numeroase. Pe temeiul acestor urme, arheo¬ logii deosebesc, în cuprinsul epocii neolitice, mai multe faze sau „civilizaţii** — se întrebuinţează şi termenul de „cultură materială** — numite după loca¬ lităţile unde s-au făcut descoperirile caractcrizînd pe fiecare din ele. Cea mai veche este civilizaţia tip Dndeţti , după descoperirile făcute în 1954 şi 1956, în partea de sud-est a oraşului, pe marginea terasei Dîmboviţei, la locul numit Malul Roşu. Urmează apoi, dcrivînd din precedenta, civilizaţia tip Bolinti- neanny caracterizată prin descoperirea făcută în apro¬ piere de halta cu acest nume, de la marginea lacului Tei. O aşezare asemănătoare s-a găsit şi în apropiere de satul Căţclu. A treia civilizaţie, tip Boian — după descoperirea din insula lacului numit astfel, la sud-est de satul Mănăstirea (raionul Olteniţa) — c reprezen¬ tată, pe aria bucurcştcană, de descoperirea de la Giuleşti, la marginea de nord-vest a oraşului ; ca reprezintă faza cea mai veche a acestei civilizaţii ; fazele mai noi apar în aşezările de lingă satele Vidra , la sud, şi Glina , la est de Bucureşti. Aceste trei civi¬ lizaţii — Dudeşti, Bolintineanu şi Boian — ţin pină pe la 2500 înainte de era noastră. între circa 2500 şi circa 1800 î.e.n., este, în sfîrşit, civilizaţia tip Gumelniţay caracterizată prin descoperirile făcute pe colina cu acest nume, spre est de Olteniţa rurală şi reprezentată, în împrejurimile Bucureştilor, de stra¬ turi mai noi în aceleaşi aşezări de la Vidra şi Glina. Acestei civilizaţii îi aparţine şi aşezarea de la Strău- leşti, dincolo de Bucurcştii-Noi. De o deosebită importanţă pentru întreg neoliticul este aşezarea de pe Dealul Arhivelor sau, cum i se mai spune, de la Mihai-Vodă, în mijlocul oraşului însuşi. Urmele descoperite aici îndreptăţesc concluzia că acest bot de deal care înaintează în lunca Dîmboviţei a fost locuit chiar de la începutul neoliticului.
Din epoca următoare, a bronzului, în care oamenii descoperă meşteşugul de a turna bronzul şi a face arme şi unelte din el, epocă ce ţine de pe la 1800 pînă la circa 800 înaintea erei noastre, sînt urme şi mai numeroase. Pe temeiul lor, specialiştii au împăr¬
ţit această epocă in două civilizaţii sau culturi mate¬ riale : una, mai veche, numită Glina III — Scbnecken - bergy caracterizată adică prin descoperirile făcute în cel dc-al treilea strat, cel de deasupra, al aşezării de la Glina şi, în Transilvania, prin descoperirile de la Schneckenbcrg (Muntele Melcilor), lingă Braşov. Acestei faze mai vechi ii aparţin o scrie întreagă de aşezări de pe malurile Colcntinei, ca, de pildă, aşe¬ zările de la Străuleşti, Bucurcştii-Noi, Băneasa, lacul Tei (vezi fig. 5 şi 6), Fundeni, Pantclimon ; de pe malurile Dîmboviţei, cum sînt aşezările de la Giuleşti, Ciurel, de pe dealurile de la Opler şi Mihai-Vodă, de pe colina de la Radu-Vodă şi biserica Bucur, de la Dudeşti şi Popcşti-Leordcni, în sfîrşit aşezările de la Ştrandul Izvor, de pe Dealul Piscului şi de pe dealul din faţa Penitenciarului Văcăreşti. A doua civilizaţie, mai nouă şi care derivă sau îşi arc răd㬠cinile in precedenta, se numeşte Tei-Bncureţtiy deoarece se caracterizează prin descoperirile de la lacul Tei şi Bucurcştii-Noi. Acestei faze mai noi ii aparţine o altă seric de aşezări tot pe malurile celor două ape. O scamă dintre ele coincid cu aşezările fazei precedente, pe care le continuă de altfel ; aşa sînt aşezările de la Străuleşti, Bucurcştii-Noi, lacul Tei, Pantclimon, Dealul Piscului, cel din faţa Peni¬ tenciarului Văcăreşti etc. în afară de acestea, semna¬ lăm aşezările de la Dămăroaia, de la Pipera — pe teritoriul Gospodăriei „Ferma Roşie** — de pe dealul unde este Academia Militară, de pe locul fostului Azil Elena Doamna, de la Căţclu etc.
în sfîrşit, din epoca fierului , cînd se descoperă meşteşugul — prin topirea minereului — de a obţine fierul şi a-1 lucra, epocă ce ţine de pe la 800 î.e.n. pină la finele primului secol al erei noastre, şi care se împarte de către arheologii europeni in două perioade, Hallstatt şi ha Tine, numite astfel după localităţile unde s-au făcut descoperirile caractcrizînd fiecare din aceste perioade, cunoaştem de asemenea o scrie de aşezări omeneşti pe aria bucurcştcană. Este mai întîi importanta aşezare de la Bordci-IIerăstrău, care a dat numele său civilizaţiei din prima perioadă a acestei epoci (Hallstatt) ; ca corespunde civilizaţiei de acelaşi caracter din Oltenia, numite tip Plopşor- Virtop. Sînt apoi aşezările de la Dămăroaia, lacul Tei, Pipera, Colcntina, Fundeni, apoi Ciurel, Radu- Vodă, Biserica lui Bucur, Dealul Piscului, Popeşti- Lcordeni. O deosebită menţiune merită aşezarea de la Arhivele Statului şi aceea, întinsă, de la Popeştii- Novaci de pe Argeş ; ele sînt reprezentative pentru cea de-a doua perioadă a epocii fierului, pentru felul de viaţă al înaintaşilor noştri, dacii sau geţii (vezi fig. 7).
Şi pentru epoca bronzului şi pentru aceea a fie¬ rului, prezenţa armelor şi a uneltelor fabricate din aceste metale c destul de rară pe teritoriul capitalei şi al împrejurimilor ei imediate. Faptul se explică însă prin împrejurarea că aceste metale nu se puteau produce pe loc — lipsind minereurilc — aşa incit ele trebuiau aduse din alte regiuni, cum e aceea a vestului Olteniei, a Banatului sau a Transilvaniei.
26
www.dacoromanica.ro
Cercetînd numele diferitelor aşezări omeneşti din epoca paleolitică, neolitică, a bronzului şi a fierului, o constatare se impune: într-o seamă din aceste aşezări viaţa a continuat de-a lungul diferitelor epoci, timp de multe milenii. Straturile de resturi din aceste epoci se suprapun. Tipice sînt, sub acest raport, aşezările de la Radu-Vodă şi Arhivele Statului, apoi acelea de la lacul Tei, Fundeni, Ciurel, Glina.
ÎNDELETNICIRI ŞI APARTENENŢĂ ETNICĂ
Locuitorii acestor străvechi aşezări au avut ca îndeletniciri de căpetenie agricultura, creşterea vite¬ lor, vînatul şi pescuitul. Cea dinţii ne c documentată prin boabele de grîu şi mei ale căror urme, împreună cu pleavă şi paie, s-au găsit in aşezarea neolitică de la Giuleşti, prin fragmentele de rişniţc descoperite la Dudcşti, la Glina şi în alte aşezări din neolitic. Credem că şi forma superioară de agricultură care c viticultura, creşterea viţei-de-vie, a fost cunoscută acestor îndepărtaţi strămoşi încă din epoca bronzului. Panta repede spre luncă şi favorabil expusă a şesului de la miazăzi de Dîmboviţa şi pantele dealurilor de la Patriarhie şi Radu-Vodă au îndemnat de foarte timpuriu pe localnici să cultive fructul scump lui Bacchus. Tracii, din marea familie a cărora au făcut parte dacii, erau doar vestiţi pentru această îndelet¬ nicire încă din vremea homerică.
Despre creşterea vitelor sînt mărturie cantităţile mari de oase de bovine descoperite tot în aşezarea de la Giuleşti. Iar locuitorii aşezărilor de tip Gumcl- niţa aveau, pe lingă casele lor, şi oi, capre şi porci. Cîincle fusese domesticit de la începutul neoliticului ; calul e constatat în epoca bronzului ; el se întrebuinţa la călărie, dovadă zăbalele care s-au găsit în aşezările din faza Tei-Bucureşti.
E foarte probabil ca, încă din epoca bronzului, să fi existat şi prisăci, prin poienile pădurii sau prin fineţe. Herodot, care scrie la jumătatea secolului al V-lca înaintea erei noastre, relevă mulţimea albi¬ nelor de pe malul sting al Dunării ; sînt atît de multe, înseamnă el, incit împiedică oamenii să treacă fluviul. E, evident, o mare exagerare, o naivitate chiar ; nu mai puţin semnificativă însă pentru dezvoltarea api¬ culturii — îndeletnicire caracteristică ţinuturilor noas¬ tre — încă de pe atunci. Cit despre vînat, in întinsele păduri ce acopereau altădată teritoriul bucureştcan, şi despre pescuit, în cursurile de apă şi în salba de lacuri şi bălţi, ele erau îndeletniciri obişnuite ale omului de pretutindeni in această îndepărtată vreme. E de observat că undiţa şi harpuna, sau harponul, sînt printre cele mai vechi unelte ale omului ; aceasta din urmă, lucrată la început din os, se crede că ar data încă din paleolitic.
îndepărtaţii strămoşi ai bucurcştenilor locuiau in bordeie mai mult sau mai puţin îngropate in pămînt — bordeie, de felul cărora se mai puteau vedea încă atîtca in plin veac al XlX-lca la marginea oraşului şi chiar în oraş ; locuiau, de asemenea, în colibe şi în casc cu pereţi de nuiele împletite şi muruite sau lipite. La Dudcşti s-au descoperit urmele unor ase¬ menea colibe ; ele au o formă ovală ; dimensiunile uneia din ele: 3x1,50 metri; adîncimca în pămînt, 40 de centimetri. Bordeiele neolitice de la Giuleşti sînt cam tot atît de mari: 3x2 metri, dar adîncimca în pămînt e de 1 metru. în faza Boian a neoliticului se construiesc, la suprafaţa solului, casc de formă pătrată ; în faza Gumelniţa, aceste casc au cîtcodată chiar două încăperi, după cum ne arată miniaturile de lut ars descoperite în aşezările de la Glina şi Vidra.
Antecesorii, din epoca neolitică, ai bucurcştenilor ştiau să facă din locssul sau lutul care se găsea pretu¬ tindeni, la mică adîncimc, tot felul de vase. Dacă acelea din faza mai veche, de la Dudcşti, nu impre¬ sionează în mod deosebit, în schimb vasele din faza sau civilizaţia Boian atrag numaidccit atenţia, atît prin forma lor, cit mai ales prin ornamentele ce le îm¬ podobesc. Aceste ornamente constau adeseori din dc- senuri geometrice ; motivele respective — frecvent revin „cîrligcle meandrice" — au fost săpate în pereţii încă umezi ai vaselor şi umplute cu o substanţă albi¬ cioasă ; după arderea vaselor, contrastul între această substanţă şi fondul negru sau cenuşiu este remarcabil, în faza Gumelniţa găsim şi vase pictate cu o vopsea roşiatică şi cu alb ; aşa este, de pildă, capacul de vas, în formă de cap de idol, găsit la Vidra în 1932. Din aceeaşi fază sînt şi vase pictate cu grafit, ceea ce le dă un aspect lucios. O deosebită importanţă prezintă ceramica epocii bronzului, în special aceea a fazei a doua, care poartă numele de Tei-Bucureşti. Vasele de lut ars ale acestei epoci — oale, ceşti sau căni, străchini (vezi fig. 5 şi 6) — sînt de culoare neagră, cenuşie sau galbcn-portocalic ; ele au pereţii împodobiţi cu ornamente alcătuite din şiruri de puncte sau linii, umplute, ca şi în faza Boian a neoliticului, cu o substanţă albă, ornamente care amintesc în mod izbitor pe acelea ale scoarţelor româneşti de mai tirziu, ale ouălor încondeiate şi ale crestăturilor în lemn.
Aceşti îndepărtaţi strămoşi cunoşteau metalele şi, de la o vreme, le lucrau chiar pe loc. încă în neolitic s-au descoperit obiecte de aramă şi de aur ; în faza Boian ele sînt, ce-i drept, foarte rare, aproape dispa- rente ; în faza Gumelniţa, însă, numărul lor se măreşte. S-au descoperit în aşezarea de la Străulcşti sule de aramă, avind minere din os de pasăre. Iar la Vidra, pe lingă unelte casnice şi un topor de luptă, toate din aramă, s-a găsit, pe pieptul „zeiţei" — adică al vasului antropomorf descoperit în 1934 — şi un „pandantiv" de aur, în formă de cerc prevăzut cu două mici găuri prin care trecea firul cc-1 susţinea.
Din epoca bronzului sînt numeroase uneltele şi armele lucrate din acest metal. Pe aria bucurcştcana
www.dacoromanica.ro
27
s-au descoperit, în aşezările din acea vreme, tot soiul de asemenea unelte şi arme, de la seceri, cuţite, undrele, ace de cusut, fibule sau ace de prins veşmin¬ tele pînă la topoare, vîrfuri de suliţi şi vîrfuri de săgeţi. S-au găsit — la lacul Tei — şi tipare pentru turnatul unor asemenea unelte, ceea ce înseamnă că respectivii meşteri îşi aduceau materia primă de aiurea, în cîmpia munteană negăsindu-sc mine de aramă şi cositor ; se foloseau poate şi de obiecte vechi, stricate, pe care le topeau şi le turnau din nou.
ars înfăţişînd schematic un trup femeiesc. Astfel de figurine — de lut, dar şi de os — se înmulţesc în aşezările neolitice din faza Gumelniţa ; ele sînt împodobite cu ornamente în linii şi cercuri, înfăţi¬ şînd, poate, veşminte sau chiar tatuaje. Merită să fie relevată, sub acest raport, figurina, înaltă de 43 de centimetri, găsită în 1934 la Vidra şi cunoscută sub numele de „zeiţa de la Vidra" (v. şi mai sus, p. 27). Este un vas antropomorf, adică un vas în formă de trup omenesc — în speţă, un trup de femeie, lat
în epoca fierului, pe lingă acest metal, întrebuinţat atît pentru unelte — s-au descoperit seceri şi foarfeci — cît şi pentru arme, se constată o utilizare din ce în ce mai mare a argintului, din care se fac podoabe, dar mai ales monede (vezi p. 33).
Femeile acestor străvechi locuitori ştiau să toarcă şi să ţeasă, în special cînepa, meşteşug pe care Hcro- dot — în secolul al V-lea înaintea erei noastre — îl aminteşte cu mari laude. Creşte această plantă — scrie istoricul grec — „şi singură şi semănată, şi dintr-însa îşi fac haine tracii, foarte asemănătoare cu cele făcute din in, aşa că cine nu cunoaşte cînepa cu de-amănun- tul nici nu poate deosebi dacă-s de cînepă ori de in ; iar cine n-a văzut cînepă vreodată arc să creadă că-s de in".
în aşezarea neolitică de la Căţelu — faza Bolinti- neanu — s-a găsit un fragment de figurină de lut
28
în şolduri şi avînd mîinile aduse pe piept. Capacul vasului trebuia să înfăţişeze capul acestui trup ; el n-a fost găsit. în schimb, cunoaştem, tot de la Vidra, un alt capac de vas antropomorf, reprczentînd sche¬ matic capul omenesc ; el e pictat cu alb şi roşu. Se pare că aceste figurine reprezentau divinitatea feminină, simbolul fecundităţii, al vieţii.
Morţii şi-i îngropau chirciţi, cu genunchii la gură ; se pare că era poziţia rituală, a ritului lor funerar. Aşa a apărut scheletul, culcat pe stînga, cu capul îndreptat spre sud-vest şi picioarele spre nord-est, în mormîntul dat la iveală la extremitatea străzii Ziduri-între-Vii, într-o aşezare din epoca de bronz. Asemenea morminte se găsesc şi în alte părţi ale pămîntului românesc ; ele aparţin şi epocii neolitice, faza Gumelniţa. Mai există o a doua categorie de morminte, care apar spre sfîrşitul epocii neolitice şi
www.dacoromanica.ro
începutul aceleia a bronzului: sint aşa-ziscie „mor¬ minte cu ocru", în care trupurile răposaţilor erau vopsite cu pămînţcl roşu. Se crede că aceste morminte ar aparţine nu autohtonilor, ci triburilor de păstori nomazi veniţi din Răsărit: e o simpla ipoteză. Mai tîrziu, în epoca fierului, înmormîntarea se face de obicei prin incinerare. Cenuşa rezultată era păstrată fie într-o urnă sau amforă funerară — cazul mormîn- tului descoperit la Dămăroaia sau al aceluia de la lacul Tei — fie în simple gropi rotunde. Astfel de
tuia, epocă de care grecii homerici îşi mai aduceau aminte numai din legendă şi cu mirare. Antropologul francez Eugene Pittard crede şi el că „nimic nu ne împiedică să presupunem că locuitorii care au înălţat colibele funerare în epoca pietrei lustruite sînt aceia care mai tîrziu au primit de la istoricii vechi numele de daci sau geţi". Dintre învăţaţii români, regretatul Ion Andrieşcscu împărtăşea aceeaşi părere. Prin urmare, potrivit acestor trei învăţaţi, creatorii civi¬ lizaţiei neolitice tîrzii din regiunile noastre ar fi chiar
Pig. 5 — Fragmente de vase de p&mint din epoca bronzului găsite Ia Lacu J Tei, lingă Bucureşti, in 1929—1930. Ornamentele ce Împodobesc aceste vase se găsesc In arta noastră populară pe ouă Încondeiate, crestături in lemn. scoarţe. Grea 1600—1400 l.e.n. M.I.B.)
morminte de incinerare, din faza Bordei-Herăstrău, s-au găsit la Ciurel şi pe Dealul Piscului, aproape de Bellu. De asemenea, la Popcşti-Leordeni : acestea din urmă sînt din faza a doua a epocii fierului. Precis datat e mormîntul de incinerare de la Snagov: în el s-au aflat patru dinari de argint ai Republicii Romane, din anii 69—42 î.e.n.
Cărui neam au aparţinut aceşti străvechi locuitori ai ariei bucureştene? Un răspuns au încercat să dea, în ce priveşte perioada finală a neoliticului, caracte¬ rizat prin civilizaţia ceramicii pictate, şi căruia, în aria amintită, îi corespunde civilizaţia tip Gumelniţa, atît învăţaţii străini, cît şi români. Cari Schuchardt, învăţatul german care s-a ocupat de vechea populaţie a Europei, atribuie hotărît această civilizaţie — pe care o caracterizează drept „superioară" — tracilor, şi o consideră ca o epocă strălucită a neamului aces-
strămoşii noştri, dacii. Faţă de această opinie există însă o alta, susţinută şi ea de învăţaţi cu autoritate, care cred, dimpotrivă, că locuitorii care au dat naş¬ tere remarcabilei civilizaţii de la finele neoliticului sînt alţii decît creatorii civilizaţiei bronzului. Potrivit acestei ultime opinii — împărtăşită la noi şi de Vasile Pîrvan şi Constantin Daicoviciu — ar fi avut loc în regiunile noastre suprapuneri de popoare, în urma unor lupte grele, noii-veniţi distrugînd civilizaţia predecesorilor. Aşa s-ar fi întîmplat cu oamenii epocii de bronz, care au distrus civilizaţia anterioară neoli¬ tică ; aşa au păţit apoi aceştia, la rîndul lor, din partea oamenilor epocii de fier, care au venit unii din regiu¬ nea Alpilor, coborînd spre sud-est şi sud, alţii — cu¬ noscuţi sub numele de sciţi — din estul asiatic spre Rusia de miazăzi. Dacii, element al marii mase tra¬ cice, ar fi, în concepţia acestor învăţaţi, tocmai popu-
www.dacoromanica.ro
Fig. 6 — Ceramică tip Bucureşti din epoca bronzului găsită pe aria bucure? - tcană ((ateul Tei ctc.), circa 1600—1400 l.c.n. (M.I.B.)
laţia peste care au năvălit oamenii epocii de fier. Potrivit acestei ultime ipoteze, se admite deci că dacii sau geţii erau în ţinuturile noastre de pe la anul 1800 înaintea erei noastre şi că ci sînt creatorii civilizaţiei bronzului. Accentuăm asupra termenului de ipoteză, deoarece şi această ultimă opinie şi cea anterioară nu sînt dccît nişte construcţii conjecturale. Sigur e numai că Herodot îi aminteşte pe geţi sau
daci la sfirşitul secoiului al VÎ-lea înaintea erei noastre, mai exact la 514, cu prilejul expediţiei lui Darius, regele perşilor, care în acel an a trecut, cu uriaşa sa armată, prin Dobrogea ca să facă război sciţilor de la nordul Mării Negre. Aceşti sciţi îşi întinseseră dominaţia şi asupra teritoriului dacic, deci şi asupra cîmpiei muntene. De la ei provine aşa-zisul „pieptene de bronz" — de fapt o podoabă de harnaşament — găsit într-una din carierele de nisip de la marginea Bucureştilor şi aflător acum la Muzeul naţional de antichităţi. El înfăţişează pe un călăreţ scit adăpîndu-şi calul la o fîntînă. Tot sciţilor li se datorează — se pare — vîrfurile triunghiulare de săgeţi din bronz descoperite la lacul Tei şi la Bucureştii-Noi, precum şi — pe o arie mai largă în jurul capitalei — armele şi podoabele de la Gurbăneşti (raionul Lehliu) şi de la Ploieşti- Triaj.
Aşadar, prima ştire istorică asupra dacilor sau geţilor se referă la anul 514 î.e.n. E foarte probabil că, la această dată, un trib al lor să fi locuit şi ţărmul sting al Dunării, în regiunea de pădure cuprinsă între cele două stepe, deci regiunea bucureşteană. De altfel. Bărăganului i se şi spune mai tirziu „pustiul — în realitate stepa — geţilor".
BIBLIOGRAFIE
I. Primele aşezări omeneşti . 1 . Real le xi- kon der Vorgeschicbte unter Mitirirkung zablnicher Facbgelebrter, beransgegeben von Alax Ebert, Berlin, 1924—1932, 15 voi. in 8°; 2. Ion Nestor, Der Stand der V orgesebi cbt sfor seb ung in Rumănien , Sotulerabdrnck aus dem 22. Beri cbt der romiseb-germaniseben Kommis- sion , 1933, 170 p. in 8° ; 3. Bucureşti. Rezultatele săpăturilor arheologice şi ale cercetărilor istorice din anul 1953 , Bucureşti, 1954, 263 p. in 8°; 4. Bucureştii de odinioară. Bucureştii in lumina cercetărilor arheologice (articole de Gh. Cantacuzino, I. Ionaşcu, Sebastian Morintz, Dinu V. Rosctti şi Vlad Zirra), Bucureşti, 1959, 239 p. in 4°.
5. Dinu V. Rosctti, I. Descoperiri paleolitice in preajma Bucureştilor ; II Săpăturile de la Vidra. Raport preliminar ; Bucureşti, 1934, 60 p. in 8° şi 5 pl. 6. C.S. Nicolăescu-Plopşor, Le paleolitbique en Roumanie, în Dacia, V-VI (1935-1936), p. 41-107 ; 7. Sebas¬ tian Morintz şi Dinu V. Rosctti, Din cele mai vechi timpuri şi plnă la formarea Bucureştilor , în Bucureştii de odinioară , Bucureşti, 1959, p. 147 — 165 ; 8. Vladimir Dumitrcscu, Fouilles de Gumei ni fa, în Dacia , 11 (1925), p. 29 — 103; 9. VI. Dumitrcscu, Le plastique antbro- pomorpbe en argile de la civilisation eneolitbique balcano- danubienne de type G u mei ni (a, in Jabrbucb fur prăbisto - risebe tind etbnographiscbe Kunst, 1932 — 1933, p. 49—72 ; 10. Dinu Rosctti, Săpăturile de la Vidra ; raport pre¬ liminar , în Publicaţiile Municipiului Bucureşti , nr. 1,
Bucureşti, 1934, p. 6—9; 11. I. Berciu, Prime consi- derafiuni asupra neoliticului din valea Dunării inferioare in legătură cu descoperirile din judeţul V laş ca, în Bule¬ tinul Muzeului judeţului Vlaşca „ Teobari Antonescu ", II (1937), p. 31—105; 12. I. Nestor, Probleme noi în legătură cu neoliticul din R. P. R. în St. şi cerc. ist. ve¬ che, I (1950), 2, p. 208—219 ; 13. E. Comşa, Rezultatele sondajelor de la Dudeşti şi unele probleme ale neoliticului de la sud de Car păţi, în St. şi cerc. ist. veche, VII, p. 41-49.
14. C.S. Nicolăescu-Plopşor, Urme de noi aşezări preistorice în preajma Bucureştilor, în Cronica numis¬ matică şi arheologică, II (1922), p. 51—55; 15. I. An- dricşescu, Nonvelles contributions sur Vage de bronz e en Ro uman ie. Le depât de bronz* s de Drajna-de-fos et Vipie de Bucium, în Dacia, II (1925), p. 345 — 384; 16. Dinu Rosetti, Săpăturile arheologice de la Snagov, I, în Rev. ist. rom., III (1933), p. 217-226; 17. Dinu Rosetti, Din preistoria Bucureştilor, I. Civilizaţia tip Bucureşti.
Die Bukarester Kultur, Bucureşti, 1936, 30 p. in 4°; 18. Sebastian Morintz, Săpăturile de pe dealul Ciurel, in Materiale şi cercetări arheologice, VII (1961), p. 658-663.
19. Dinu Rosctti, Asupra tipologiei şi tebnicei cîtorva aşezări şi locuinţe pre- şi protoistorice din preajma Bucu¬ reştilor, în Urbanismul, XI (1932), p. 96 — 102 şi 176-188.
30
www.dacoromanica.ro
II. Îndeletniciri fi apartenenţă e /- n i c ă. 20. I. Andrieşescu, Contribuţie Ia Da 'ia înainte de romani , Iaşi, 1912, 124 p. in 8°; 21. V. Pirvan, Getica. O protoistorie a Daciei , în Meni. secţ. Inst. Acad. Rom., scria 3, t. III (1926), p. 113-851; 22. Cari Schuchardt, Alteuropa. Kulturen. Rassen. Volker, cd. 3, Berlin şi Leipzig, 1935, XI, 355 p. in 8°; 23. V. Pîr-
van. Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato - danubiene , Bucureşti, 1937, 218 p. in 8° (o nouă ediţie in 1957, îngrijită de R. Vulpe) ; 24. C. Daicoviciu, Daker und Rumănen , in Siebenbiirgen , I, Bucureşti, 1943, p. 175 — 186; 25. Const. C. Giurescu, Istoria românilor , I, ediţia a V-a, Bucureşti, 1946, p. 15—30; 26. Istoria României , I, Bucureşti, 1960, p. 3—212 (Orînduirea comunei primitive).
‘ %
www.dacoromanica.ro
ÎN VREMEA DACILOR ST DACO -ROMANILOR
„...Pe sub dealy pîtiă în drumul Giurgiului , la stîlpul de piatră al armeanului , în capul troianului , lingă heleşteul lui Şerban- vodă..“
(Hotărnici privind Bucureştii, in documentul din 4 iunie 1668)
Materialul documentar de care dispunem pentru aria bucureşteană în epoca dacă şi daco -romană este tot de caracter arheologic: ceea ce a ieşit la iveală prin săpături sistematice sau prin descoperiri întîm- plătoare. Nici o ştire scrisă care să se refere la această arie, nici o inscripţie, greacă sau romană — doar cîteva litere — nici o menţiune în cronicile sau scrie¬ rile de altă natură, contemporane. Spre a ne putea da seama deci de felul cum s-a desfăşurat viaţa pe această arie în zisa epocă, va trebui să ne folosim de mărturiile arheologice şi să le interpretăm ţinînd seamă şi de ştirile pe care ni le dau izvoarele scrise pentru regiunea ţărmului sting al Dunării.
PE VREMEA DACILOR
Un fapt este sigur din capul locului, şi anume, că teritoriul oraşului şi împrejurimile lui au continuat să fie bine populate şi în această vreme. într-o serie întreagă de aşezări, ca, de pildă, acelea de la Mihai- Vodă şi Radu-Vodă, viaţa s-a desfăşurat fără între¬ rupere din epoca bronzului pînă la sfîrşitul epocii fierului, deci pînă la finele primului secol al erei noastre. Aşezări de ale dacilor s-au constatat şi la Arsenal, în Dealul Spirii, la Biserica lui Bucur, la lacul Tei, la Pipera, Militari etc. în împrejurimile Bucureştilor a fost descoperită, prin săpăturile din ultimii ani, o marc aşezare dacică la Popeştii-Novaci, lingă Argeş ; sînt bine cunoscute, de asemenea, aşezările ceva mai depărtate, de la Crăsani pe Ialo¬
miţa, de la Tinosul pe Prahova, de la Mănăstirea, Piscul-Coconi şi Odaia-Vlădichii, pe Mostiştea infe¬ rioară şi salba de aşezări de la Dunăre, între Gura Mostiştei şi Giurgiu.
Locuitorii acestor aşezări îşi continuă străvechile îndeletniciri ; agricultura, în toate formele ei, şi creş¬ terea vitelor au locul de frunte. Generalul şi scrii¬ torul antic Ptolemeu al lui Lagos, care a însoţit pe Alexandru Machedon în incursiunea pe care acesta a făcut-o, în anul 335, împotriva geţilor, pe malul stîng al Dunării, în regiunea, se pare, a gurii Argeşului, ne spune că soldaţii falangei au trecut prin „lanuri înalte de grîu“ şi că, spre a putea înainta, au culcat acest grîu „cu suliţele aplecate**. Tot de la el aflăm de un oraş al geţilor, aproape de Dunăre, bine populat, dar „rău întărit**, oraş pe care Alexandru l-a dărîmat „din temelii**, după ce mai întîi ostăşii săi îl prădaseră. Că erau multe asemenea oraşe în ţara geţilor sau dacilor este în afară de orice îndoială ;
pig. 7 — Fibulc de argint dacice din epoca fierului, perioada U Tfne, gJiite Ia Popcşti-Novaci. (M.I.B.)
32
www.dacoromanica.ro
Fig. 8 — Monede dacice, imidnd pe cele macedonene, găsite In preajma Bucu- rcştilor. (M.I.B.)
tot un Ptolemeu, geograful Claudius, care utilizează izvoare de dinainte de cucerirea romana, arată în Dacia nu mai puţin de 44 (patruzeci şi patru) de aşezări urbane, dintre care o seric întreagă purtînd terminaţia specifică -dava (Sucidava, Utidava, Arci- dava etc.). Fost-a oare una din aceste aşezări pe locul Bucureştilor? N-o putem afirma, în stadiul actual al cercetărilor ; dar faptul nu c imposibil. S-au găsit, pe aria bucureşteană, mai multe tezaure cuprinzînd fie monede greceşti, fie imitaţii dacice ale acestora, fie vase şi obiecte de podoabă din metal preţios. Cităm, în primul rînd, tezaurul de la Herăs¬ trău, descoperit întîmplător în 1938, şi datînd din secolul al II-lca înaintea erei noastre. El era alcătuit din paftale şi brăţări de argint, un vas de asemenea de argint şi 58 de monede din acelaşi metal, imitaţii după înfăţişătoarcle tetradrahme din Thassos. în altă margine a Bucureştilor, la Colentina, s-a găsit, tot întîmplător, un tezaur cuprinzînd iarăşi imitaţii ale aceloraşi monede greceşti. Pe de altă parte, la hotarul comunelor Bragadiru şi Vîrtcju, la aproxi¬ mativ un kilometru şi jumătate la nord de linia de
Pig. 9 — Imitaţii dacice dc vase greceşti, zise dclicne. I. Găsit ia Fundcni, lingă Bucureşti, 1931 ; diametru 12,5 cm. Un altul, asemănător, tot la Fundcni, era plin cu monede dacice. II. Găsit la Snagov tn 1933. Ambele vase din sec. I I.eoi. (M.I.B.)
centură, s-a descoperit, în octombrie 1953, cu prilejul punerii unei borne, un vas dc pămînt cu 299 dc monede dc argint, tot imitaţii dacice, dar, dc data asta, după tctradrahmclc lui Lysimach, regele Tra- ciei (323—281 î.e.n.). Acest fel dc imitaţii au, pe avers, capul lui Alexandru Machcdon, iar pe revers un călăreţ. E un tip dc monedă dacă foarte răspîndită: exemplare s-au găsit pe toată faţa pămîntului rom⬠nesc ; în cîmpia munteană le constatăm la Piteşti sau în apropierea acestui oraş, la Zimnicca, la Comana, la Piscul-Crăsani, iar în aria bucureşteană, la Pipera (vezi fig. 8). Tezaurul descoperit în acest din urmă loc cuprindea de asemenea imitaţii după un tip înrudit cu cel de mai sus. Semnalăm, apoi, tezaurul cu monede dacice, imitaţii după cele greceşti, găsit în 1931 la Fundcni, şi tezaurul de la Popcşti-Leordeni, conţinînd imitaţii după tctradrahmclc lui Filip al II-lea. Cînd s-a canalizat Dîmboviţa au fost găsite monede dace de argint în apropiere de podul Şcrban- Vodă. în sfîrşit, imitaţii dace împreună cu monede
Fig. 10 — Imitaţii dc cupe dclicne găsite pc aria bucureşteană. (M.I.B.)
greceşti autentice, din oraşele Tomis şi Dyrrachium (Durrazzo sau Durrcs) s-au descoperit în aşezările de la lacul Tei, Colentina şi Herăstrău.
Vasul care cuprindea tezaurul de la Fundcni era el însuşi o imitaţie după vasele greceşti zise dclicne sau din Delos, care se caracterizează prin ornamente în relief acoperind pereţii în întregime (vezi fig. 9). O altă imitaţie de vas delian, împodobit cu repro¬ duceri de monede dacice, imitînd staterii lui Filip al II-lca, regele Macedoniei, a fost găsit la Snagov, cu prilejul săpăturilor din 1933 ; mai înainte ieşiseră la iveală vase deliene de fabricaţie locală, la Crăsani. Alte fragmente de asemenea vase s-au descoperit la Dămăroaia, la Pantelimon, la lacul Tei (vezi fig. 10), şi, cu prilejul săpăturilor din 1953, în aşezarea dacă dc la Arhivele Statului ; în număr mai mare s-au găsit, în sfîrşit, în importanta aşezare dacică dc la Popcştii- Novaci pc Argeş, aşezare care ar fi totuna, după ultimele cercetări, cu Argcdava lui Buercbista şi unde a ieşit la iveală o mary clădire, un adevărat palat al stăpînitorului local. Interesant e faptul că
www.dacoromanica.ro
33
într-o scamă dc asemenea aşezări dace s-au aflat, alături de imitaţiile dc vase deliene, şi tiparele locale care serviseră la fabricarea lor. Iar o cercetare recentă, în curs de publicare, a precizat că nu este vorba de imitaţii servile ale modelelor greceşti, ci de pre¬ lucrări cu motive ornamentale originale, cum e, de pildă, spicul de grîu.
Faptul că s-au descoperit în cîmpia munteană în general şi pe aria bucureşteană în special atîtea tezaure cuprinzînd monede, vase şi podoabe de argint arată un nivel dc viaţă mai ridicat al populaţiei respective. Dacii nu se mai mulţumeau acum cu moneda greacă pe care o puteau obţine pentru produsele lor, ci fabricau ei înşişi monedă de argint după modelul acesteia. Imitau dc asemenea, după cum am arătat, vase greceşti ; importau apoi pentru uzul păturii superioare — a nobililor — şi a curţii regelui stofe preţioase, ţesături fine, ba chiar şi produse alimentare sudice, vin şi untdelemn ; resturi din amforele res¬ pective, provenind din Thassos, Rhodos şi Cnidos sau din cetăţile pontice, ni s-au păstrat în multe din aşezările cîmpiei muntene, la Crăsani, Coconi, Măn㬠stirea, Zimnicea, Tinosul etc. Să nu uităm, de altfel, că dacii ajung sub Buerebista, în secolul I înaintea erei noastre, la o mare putere, că statul lor se întinde pe o suprafaţă considerabilă, că armata lor atinge o cifră impresionantă : 200.000 de oameni, după mărturia geografului şi etnografului antic Strabo. Iar în secolul I al erei noastre apare cealaltă mare personalitate a dacilor, Decebal, sub care statul lor cunoaşte o ultimă înălţare, şi, îndată după aceea, prăbuşirea.
PE VREMEA STĂPÎNIRII ROMANE
întemeiat-au oare romanii vreo aşezare mai însem¬ nată pe locul actualilor Bucureşti? Elveţianul Sulzer, secretarul lui Alexandru-vodă Ipsilanti şi primul dintre cercetători care dă indicaţii asupra trecutului acestui oraş, crede că aici, pe locul capitalei, sau în apropiere de ea a fost vechea localitate Pinttm , men¬ ţionată de Ptolcmeu sub forma Pinon în cuprinsul Daciei Romane. Pe ce-şi întemeiază părerea, Sulzer nu ne spune ; probabil, pe felul cum situează geograful antic această localitate în sud-vestul Munteniei. N-avem nici un argument hotărîtor în sprijinul acestei identificări ; ca rămîne o simplă presupunere ; Vasile Pîrvan, în încercarea ce face, în Getica% de a localiza oraşele Dacici indicate dc Ptolenieu, crede că ar putea fi vorba de o aşezare cu numele Ad Pinum şi nu aminteşte nimic dc o identificare cu Bucureştii. Tot aşa dc bine s-ar fi putut lua în considerare, ba poate cu mai mulţi sorţi de proba¬ bilitate, alte două oraşe ale Daciei menţionate de
34
Ptolemcu, şi anume, Sornum , în aceeaşi Muntenie dc sud-vest, şi Tiasum , în centrul Munteniei.
Pentru o aşezare romană pe locul capitalei noastre ar pleda totuşi două fapte: mai întîi împrejurarea că pe aici trecea drumul care, plecînd de la Dunăre, fie din dreptul Rusciukului (Sexanta Prista), fie din dreptul Turtucaiei (Transmarisca) — noi credem de la ambele vaduri, întîlnindu-se, ca şi mai tîrziu, chiar la Bucureşti — ducea spre Transilvania. Acest drum — din care s-a descoperit recent la Tirgşorul- Vcchi o porţiune cu infrastructura de bolovani legaţi cu mortar bine păstrată, precum şi o cărămidă cu ştampila legiunii a Xl-a Claudia — era păzit, în vremea dominaţiei romane, de castrele de la Mălăieşti şi de la Drajna-dc-Sus, ambele pe apa Teleajenului. Normal era ca, în afară de aceste două castre, din regiunea deluroasă, să fi fost şi unele în partea de şes a drumului menţionat, aşa cum întîlnim o serie întreagă de-a lungul drumului celuilalt, din vestul Munteniei, care, plecînd tot de la Dunăre şi trecînd prin Putinei, Gresia, Fîlfani, Jidova, ajungea, prin pasul Branului, la Rîşnov şi apoi în Valea Oltului. Poate că un asemenea castru a fost la Bucureşti sau în zona bucureşteană. în sensul acesta ar pleda desco¬ perirea făcută la Giuleşti (vezi mai jos p. 35). Pe de altă parte — şi acesta e al doilea fapt care mili¬ tează pentru o aşezare militară romană la Bucureşti — tradiţia mai păstra, în secolul al XVII-lea, amintirea unui val roman sau a unui „troian", în partea de sud-est a oraşului. Această tradiţie e consemnată în documentul din 4 iunie 1668, confirmat la 4 ianuarie 1672, referitor la proprietatea sau moşia din Bucureşti a Mitropoliei. Arătîndu-se hotarul acestei proprie¬ tăţi, se dau, în actul din 1668, următoarele puncte de reper, foarte preţioase şi pentru aspectul de alt㬠dată al oraşului: „Din jos, din piatra de lingă colţul gardului mănăstirii lui Pană... pînă în piatra de la capul Podului Turcului, şi de acolo pe uliţă în sus pînă în piatra din uliţa drept Mitropolia. Şi de acolo, pe lîngă crucea doamnei Mirccoaia, pe cale în sus, pînă în piatra drept Calicii... şi... pe lîngă Puţul Calicilor, în jos, pe lîngă lac, pe sub deal, pînă în drumul Giurgiului, la stîlpul de piatră al armea¬ nului, în capul troianului , lîngă heleşteul lui Şerban- vodă, şi de acolo, pe drum, în jos, spre oraş, pînă în piatra drept Cărămizii şi pînă în piatra drept crucea părintelui domniei-mele Lcon-vodă...". Ter¬ menul de „troian", a cărui etimologie duce la numele împăratului Traian, se dădea de către înaintaşii noştri unui val roman şi, prin extensiune, şi unui val din alte vremuri. Cînd, în 1407, Mircea cel Bătrîn dăruieşte Mănăstirii Cozia satul Hinăteştii din judeţul Vîlcca, el arată că hotarul este „pînă la troian şi pînă la apa Rîmnicului": e vorba de vechiul val roman, care mergea de-a lungul Oltului. Desigur, nu este exclus ca „troianul" amintit în această parte de sud-est a Bucureştilor, în documentul din 1668 — troian care azi nu mai poate fi urmărit pe teren — să fi fost şi din altă epocă dccît aceea a dominaţiei romane.
www.dacoromanica.ro
Dar iarăşi se poate foarte bine sa avem de-a tace cu una din fortificaţiile ridicate pentru a apăra acest punct de strajă a drumului care ducea de la Dunăre în Transilvania.
Săpăturile arheologice întreprinse în ultimul timp au dat la iveala pe aria bucurcştcană cîtcva urme din timpul dominaţiei romane. în marea aşezare de la lacul Tei, unde se constată o viaţă neîntreruptă în tot acest timp, s-au găsit statuete romane, din bronz, înfăţişînd zeităţile Venus şi Apollo (vezi fig. 11). Ele pot să provină din schimburile comer¬ ciale ale populaţiei autohtone, dacice, de asemenea
Fig. 11 — Statuetă dc bronz, Infiţişlnd pc Apollo. Virf de stindard sau dc baldachin, tot dc bronz. In formă dc cap dc acvilă, găsite amlndouă la Lacul Tei. Sec. 1— II e.n. (M.I.B.)
din expediţiile dc pradă ale aceleiaşi populaţii pe malul drept al Dunării, dar nu mai puţin din stabi¬ lirea unor elemente romane provinciale în această aşezare. Tot la lacul Tei a ieşit la iveală un mormînt de inhumaţie datînd din vremea ocupaţiei romane. Scheletul, aflat sub un bordei, avea la gît un colier alcătuit din verigi de bronz, separate prin mărgele de sticlă albă, rotunde.
Foarte interesantă e şi descoperirea care s-a făcut In aşezarea dc la Giulcşti. Aici s-au găsit o scrie dc obiecte — o sabie, un topor, o andrea — apoi o placă de bronz cu un foarte mic fragment dc inscripţie — cîtcva litere — , o a doua placă dc bronz şi monede romane: totul se pare că forma inventarul unui mormînt dc militar roman, poate al unui călăreţ sarmat care slujea în armata imperială. Cea dinţii placă provine, probabil, dintr-o armură sau dintr-un scut; cea de-a doua, de la harnaşamcntul unui cal. Dc factură, evident, romană, ea arc în partea supe¬ rioară două capete de femeie, faţă în faţă, la mijloc doi delfini, iar în partea inferioară simbolul originii Romei: lupoaica alăptînd pc Romulus şi pe Remus. Este evident, prin urmare, că aici, la Giuleşti, în latura de nord-vest a Bucureştilor, a fost o aşezare romană, poate „villa“ sau moşia unui fost ostaş, poate chiar o aşezare militară.
în afară de aceste urme, s-au mai descoperit, în diferite puncte de pc aria bucurcştcană, monede din timpul dominaţiei romane. Ele sînt de două feluri: monede de ale oraşelor din provinciile vecine şi monede de ale împăraţilor romani. Din prima cate¬ gorie fac parte monede din Tomis (Constanţa), Odessos (Vama), Dcultum (Burgas), Pautalia (Kiis- tcndil), Nicopolis ad Istrum (Nicopol), Marciano- polis (aproape de Provadia), Serdica (Sofia), Traia- nopolis (Orikhova, pe Mariţa), Adrianopolis (Edirnc, tot pe Mariţa), Mesembria (Nesseber), pe coasta Mării Negre, la nord-est dc Burgas, şi Viminacium (Costolac, pe Dunărea sîrbească). Ele dovedesc relaţii comerciale cu ţărmul drept al Dunării şi cu ţărmul Mării Negre, ba chiar şi cu oraşe mai îndepărtate din interiorul Peninsulei Balcanice. Din a doua cate¬ gorie fac parte monedele împăraţilor Marcus Aurclius, Septimius Severus, Geta, Caracalla, Macrinus, Dia- dumenianus, Filip Arabul, Dccius şi Gallienus, deci din intervalul 161—268 e.n.; de asemenea monede ale împărătcselor Faustina senior, soţia lui Antoninus Pius şi Iulia Domna, soţia lui Septimius Severus.
Credem că săpături sistematice întreprinse pe aria bucurcştcană, în genul celor din ultimul deceniu, vor da la iveală şi alte urme din timpul dominaţiei romane. Cele descoperite pînă acum sînt suficiente totuşi ca să dovedească existenţa unor aşezări pc această arie, în secolele al II-lea şi al III-lca, să arate continuitatea vieţii omeneşti în străvechile centre de la lacul Tei, de la Giuleşti şi desigur şi din alte puncte de pe întinsul capitalei noastre.
BIBLIOGRAFIE
I. Pe vremea dacilor . 1. I. Andrieşescu,
Piscul-Crăsani. Descoperirile arheologice din vara anultd 1923 , în Mem. scc(. ist. Acad. Rom., seria 3, t. III (1926), p. 1 — 111; 2. V. Pîrvan, Getica , O proto¬
istorie a Daciei , în Mem. secf. ist. Acad. Rom., seria 3, t. III (1926), p. 113—851 ; 3. Mihail Gr. Romaşcanu, Consideraţiuni generale asupra originei monetei. Contri- bufiuni la cunoaşterea circulaţiei monetare din Dacia.
www.dacoromanica.ro
35
Tezaurul de la Colentina , Bucureşti, 1932, 29 p. in 4° ;
4. Em. Panaitcscu, Numărul ge(ilor fi al dacilor . Co- mentar după Strabo , Bucureşti, 1934, 16 p. in 8°;
5. C. Daicoviciu, Problema numărului geto-dacilor . Consideraf ii asupra unei lucrări recente , Cluj, 1934, 12 p. in 8°; 6. * * *, Ce cuprinde comoara găsită la Herăstrău , în Ga w///*., VII (1938), nr. 317 ; 7. * * *, iVo; descoperiri arheologice din jurul capitalei , în w//«., VII (1938), nr. 339 ; 8. C. Moisil, Les tetradracbmes de Thassos et de la Macedoine l-ere et le ur circulat ion en Dacie, în Balcatiia , VII (1944), p. 3—22; 9. Const. C. Giurescu, Istoria românilor , 1, ediţia a V-a, Bucureşti, 1946, p. 31 — 116 ; 10. Bucur Mitrea, Un tezaur cu monete dacice descoperit la Bucu¬ refti de o echipă de muncitori a întreprinderilor Sfatului Popular , în Bucurefti. Rezultatele săpăturilor , Bucureşti, 1954, p. 13—25; 11. Sebastian Morintz, Gh. Canta- cuzino. Săpăturile arheologice din sectorul Aii hai -Vodă, în Bucurefti . Rezultatele săpăturilor , Bucureşti, 1954, p. 45 — 132; 12. I. Ionescu, Vlad Zirra, D. Berciu, Margareta Tudor, Săpăturile arheologice din sectorul Radu-V odă, în Bucurefti . Rezultatele săpăturilor , Bucu¬ reşti, 1954, p. 132—183; 13. Irina Casan-Franga, Stadiul cunoftinţelor noastre despre cupele „deliene" în general , cu privire specială asupra cupelor „ de l ie ne “ getice (manuscris).
II. Pe vremea stăpînirii r o m a n e. 14. Gr. Tocilcscu, Fonii les et recherches arc biologi ques en Rou- manie, Bucarest, 1900, 243 p. in 4°; 15. V. Pîrvan, începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923, 247 p. in 8°; 16. V. Christescu, Istoria militară a Daciei Romane, Bucureşti, 1937, X, 269 p. in 8° ; 17. Colonelul C. Zagoritz, Castrul roman de la Mălăefti, Ploieşti, 1940, 22 p. in 8°; 18. C. Daicoviciu, Daker tind Rttmănen, în Siebenbiirgen , Bucureşti, 1943, p. 175 — 186; 19. D. Tudor, Răscoale fi atacuri „bar¬ bare" în Dacia Romană, Bucureşti, 1957, 99 p. in 8° ; 20. Dinu V. Rosetti, Din cele mai vechi timpuri fi pînă la formarea Bucureftilor, în Bucureftii de odinioară. Bucureşti, 1958, p.147 — 165 ; 21. Radu Vulpe, Şantierul arheologic Popefti , în Materiale fi cercetări arheologice, III (1957), p. 227-246; V (1958), p. 337-350, VI (1959), p. 307-324; VII (1961), p. 321 -338; VIII (1962), p. 457—462; 22. Radu Vulpe, Muntenia fi Moldova în epoca romană , în Istoria României, I, Bucu¬ reşti, 1960, p. 517—530; 23. M. Zgîbca, Fibule din sec . III fi VI e.n. descoperite în săpăturile arheologice de la Militari, în Cercetări arheologice în Bucurefti, Bucureşti, 1963, p. 373-384; 24. V. Leahu, Raport asupra săpăturilor arheologice efectuate în 1960 la Căţel u- Nou, în Cercetări arheologice in Bucurefti, Bucureşti, 1963, p. 15-47.
www.dacoromanica.ro
PERIOADA DE TRECERE LA FEUDALISM ŞI FEUDALISMUL TIMPURIU
In centrul ariei hucureşlene, la Curtea Veche , viaţa omenească s-a desfăşurat necontenit , din veacul al IV-lea plnă in al XlII-lea.
EPOCA PRIMELOR MIGRAŢII: NEAMURILE GERMANICE
O dată cu retragerea legiunilor şi a administraţiei romane din Dacia1, în 271—275, au plecat şi bog㬠taşii — marii negustori, proprietari de domenii, ex¬ ploatatorii de mine — într-un cuvint, cei care, cu banii lor, puteau trăi oriunde în imperiu. Grosul populaţiei daco-romane însă, ţăranii, meşteşugarii, orăşenii săraci, au rămas pe loc şi şi-au continuat viaţa sub noua stăpînirc, a goţilor. De altfel, aceştia din urmă ocupaseră ţinutul carpato-dunărcan în calitate de „federaţi", adică pe temeiul unei înţe¬ legeri. Relaţiile cu ţărmul drept al Dunării nu s-au întrerupt ; negustorii au continuat să treacă peste fluviu, într-un sens şi în altul, cu mărfurile lor, moneda a continuat să circule. Cu atît mai mult cu cît anumite puncte întărite de pe malul stîng, în special în regiunea olteană, au continuat să rămînă în stăpînirca romană şi după Aurelian. Sub Constan¬ tin cel Mare, în anii 328—332, are loc chiar o recu¬ cerire a cîmpiei muntenc şi oltene pentru aproape trei decenii. Nu e de mirare deci că s-au descoperit pe aria bucurcşteană, într-o sumă de locuri, monede romane din secolul al IV-lca. Monede de ale lui Constantin cel Mare (306—337) s-au aflat pe locul
1 Prin Dacia înţelegem nu numai provincia romană, dar şi partea din teritoriul muntean, deci şi teritoriul viitorilor Bucureşti, care, fără să fi făcut parte admi¬ nistrativ din provincie, a fost supusă totuşi romanizării. Aceasta parte era înconjurată aproape complet de provincii romane, era încadrată de un număr de castre romane şi străbătută de drumuri pe care mergeau negustorii romani, plecînd de la vadurile Dunării.
fostei biserici Sărindar, unde c azi Casa Centrală a Armatei şi pe fostul maidan Duca, unde se înalţă acum palatul Sfatului Popular al Capitalei. La lacul Tei s-au găsit monede de la împăratul Valens (364—378) ; la Mogoşoaia, tot de la Valens, dar şi de la Iulian Apostatul (361—363) şi Valcntinian I (364—375). De la acesta din urmă s-au găsit monede şi la Crîngaşi. Pe temeiul explorărilor şi săpăturilor făcute s-au constatat aşezări omeneşti din secolul al IV-lea în următoarele puncte din cuprinsul Bucu¬ reştilor: la Curtea Veche, şi anume, în Piaţa de Flori, în strada Soarelui şi în Pasajul Francez, la biserica Sf. Dumitru de lîngă Poştă, la Mihai-Vodă, în dealul Arhivelor Statului, la Radu-Vodă şi biserica Bucur, la biserica Dobroteasa (Calea Văcăreşti), în strada Pitagora şi la lacul Tei. Marca aşezare din acest din urmă loc este chiar un caz tipic de conti¬ nuitate a populaţiei după părăsirea Dacici, deoarece resturile arheologice descoperite aici dovedesc pre¬ zenţa continuă a populaţiei în secolele al II-lca, al III-lea şi al IV-lca ale erei noastre. Tot din secolul al IV-lca s-au identificat aşezări la Crîngaşi, unde săpăturile au dat la iveală un cuptor de ars oale, la Chitila, Mogoşoaia, Pipera, Fundenii-Doamnci şi — pe o arie mai largă în jurul capitalei — la Săru- lcşti, la Ileana (raionul Lchliu), unde s-a descoperit iar un cuptor de ars oale, şi la Spanţov.
De la neamurile germanice care au ocupat Dacia nu s-au găsit urme pe aria bucurcşteană, ci în regiuni mai depărtate. Aceasta nu înseamnă însă că nu e posibil ca descoperiri viitoare să ateste prezenţa goţilor şi în zona de pădure în mijlocul căreia se află Bucureştii. După cum se poate ca ele să ateste prezenţa sarmaţilor , neamul iranian, înrudit cu sciţii şi cu alanii de mai tîrziu, neam pe care izvoarele
www.dacoromanica.ro
scrise ale veacului al IV-lea îi amintesc în cîmpia munteană. *5 -a formulat chiar ipoteza că unele mor¬ minte din secolul al III-lca, descoperite la Giuleşti, ar putea aparţine eventual acestui neam, care fusese aliat cu dacii, pe vremea lui Decebal, în luptele împotriva romanilor.
Deocamdată rămîne bine constatat că în această zonă de pădure populaţia daco-romană a continuat să locuiască, în număr însemnat, în aşezări dese, după părăsirea Daciei.
PERIOADA CONLOCUIRII CU SLAVII ŞI A ASIMILĂRII ACESTORA
Aici au găsit-o slavii, ale căror triburi ocupă teri¬ toriul ţării noastre în secolul al Vl-lca. Aşa se explică numele de Vlaţca , pe care aceşti noi ocupanţi l-au dat regiunii păduroasc de şes: el înseamnă „ţara vlahilor", adică a populaţiei romanice, şi s-a păstrat pînă în zilele noastre în legătură cu fostul judeţ de la vest şi sud-vest de Bucureşti. Tot în legătură cu regiunea păduroasă, dar de la nord de Bucureşti, stă numele de Vlăsia , purtat şi de o apă care str㬠bate zisa regiune. Cei mai mulţi dintre cercetători au văzut în acest de -al doilea nume tot un ecou al prezenţei populaţiei romanice: Vlăsia ar însemna acelaşi lucru ca şi Vlaşca.
Slavii s-au aşezat în toată această regiune de pădure locuită de strămoşii noştri şi au dat nume noi, slavice, la o seamă din cursurile de apă ce o stră- băteau. Nu au schimbat numele Dunării şi al Arge¬ şului — erau nume străvechi, moştenite de la daci — dar au botezat din nou, cu nume de ale lor, celelalte cursuri de apă. I-au zis apei ce străbătea întinsele păduri de stejar ale cîmpiei muntene Dîmboviţa , de la dămb, stejar ; celeilalte ape, care străbătea stepa necultivată a Bărăganului, i-au zis Jalovniţa — de la ialov, sterp, pustiu ; din această veche formă, atestată în documentele veacurilor XIV— XVI, a rezultat aceea de astăzi : Ialomiţa. Tot aşa, au botezat cu nume slave Mostiţtea — de la most, pod — Prahova — de la prah, praf, deci rîu cu maluri prăfoase — apoi Cr/- vina, Ctlniftea , Neaj Iovul, Snagovtil, Ciorogîrla, Colentina% Etimologia populară care s-a dat de unii diletanţi, în veacul trecut, acestui ultim nume, explicat prin românescul „colea-n tină", n-are nici un temei; în realitate, şi această de a doua apă bucurcşteană, ca şi Dîmboviţa, poartă tot un nume slav. Şi cursul de apă — de la care s-a numit apoi judeţul — Ilfovul poartă de asemenea un nume slav. Căci Elhov — aceasta e forma veche a numelui, în actele din seco¬ lele XV— XVII — vine din elha, care înseamnă arin sau anin. Aşadar, Elhov, Ilhov, Ilfov e apa care curgea printre arini, prin ariniş.
Dar dacă în privinţa numelor de ape — rîuri, pîrîuri, lacuri — constatăm în aria bucurcşteană şi în regiunea înconjurătoare o bogată moştenire de la slavi — şi lucrul nu-i de mirare dată fiind predi¬ lecţia pentru viaţa legată de apă a acelora care ve¬ neau din ţara nenumăratelor bălţi, lacuri şi rîuri — lucrul se schimbă cînd e vorba de numele aşezărilor omeneşti. Acestea, în marea lor majoritate, poartă nume româneşti. Fie nume terminate în -eşti şi -cni — care arată descendenţa din întemeietorul sau primul proprietar al aşezării şi care sînt în număr preponderent : Bucureşti, Văcăreşti, Dudeşti, Giuleşti, Grozăveşti, Bîrzeşti, Dobroeşti, Popeşti etc., sau Cotroceni, Fundeni, Otopeni, Copăceni, Cozieni etc., fie nume arătînd o apartenenţă, o localizare sau o poreclă — Băneasa, Mogoşoaia, Lupeasca, Mărcuţa, Crîngaşi, Afumaţi, Căciulaţi, Broscari, Roşu, Buftea etc., fie, în sfîrşit, nume în legătură cu originea etnică a locuitorilor respectivi — Sîrbii, Ţigănia, Grecii etc. — sau cu diferite împrejurări locale de caracter economic sau de altă natură: Moara-Săracă, Herăstrău, Postăvari, Căţclu etc. Ca să nu mai vor¬ bim de numele legate de un aspect al terenului, precum Măgurele, Cîmpurclu, Movila etc. Faţă de această marc mulţime de nume româneşti, numele de origine slavă date aşezărilor omeneşti sînt foarte puţine, am putea spune chiar disparente. Cităm cîteva din ele: Colentina, care vine însă de la numele apei, Glina, Bolintin, Tîntava, Grădişte, iar mai departe de Bucureşti, Crivina (tot de la numele apei). Olteniţa, Gumelniţa, Spanţov.
Cum se explică numărul mic de numiri slave de sate, în raport cu numărul însemnat de nume de ape? Pricina credem că stă mai întîi în împrejurarea că noii-veniţi au fost, faţă de daco-romani, inferiori numericeşte, deoarece o mare parte a lor au trecut mai departe, peste Dunăre, în Peninsula Balcanică. Deci, din capul locului, numărul satelor în care s-au aşezat slavii şi cărora le-au dat nume de ale lor a fost mai mic dccît acela al satelor unde locuiau autohtonii. S-a adăugat apoi faptul că multe sate s-au format cu timpul, în perioada cînd slavii erau asimilaţi de către populaţia romanică — peste Du¬ năre, în Peninsula Balcanică, fenomenul a fost in¬ vers — şi mai ales după această asimilare. Toate satele din această ultimă categorie au căpătat, evident, nume româneşti. în al treilea rînd, semnalăm împre¬ jurarea că o seamă din vechile sate s-au risipit, din cauza vicisitudinilor istorice, întemeindu-se apoi altele noi, cîteodată chiar în acelaşi loc, alteori în vecin㬠tate ; cu prilejul acestor schimbări s-au schimbat, adesea, şi numele respective. în sfîrşit, notăm şi faptul că o sumă de nume vechi, date de slavi, n-au mai avut, după asimilarea acestora, un înţeles pentru generaţiile următoare ; locuitorii satelor n-au mai ştiut ce înseamnă vechiul nume. Aşa îneît, atunci cînd oficialitatea sau proprietarul satului, sau, în unele cazuri, sătenii înşişi au vrut să-i schimbe numele, faptul s-a putut petrece foarte uşor, fără rezistenţă
38
www.dacoromanica.ro
sau împotrivire. Toate aceste fapte explică numărul mic actual al numelor slave de sate în comparaţie cu cele româneşti. Numele de ape au fost mai rezis¬ tente, ele s-au menţinut, deoarece aici n-au mai intervenit schimbări, fluctuaţii sau creări de unităţi noi. Micile modificări formale din acest domeniu
— Ialomiţa în loc de Ialovniţa, Ilfov în loc de Elhov
— se explică prin tendinţa la pronunţarea cea mai uşoară, care e o caracteristică a limbajului.
Săpăturile arheologice au scos la iveală urme din această perioadă a conlocuirii cu slavii pe întreaga arie bucurcşteană. La Curtea Veche s-a găsit ceramică din veacul al Vl-lea, perfect databilă printr-o monedă a lui Justinian (527 — 565). La fel în piaţeta Sf. Nicolae- Şelari, unde s-au găsit de asemenea ceramică şi o monedă de bronz de la acelaşi împărat bizantin ; tot aşa în dreptul Teatrului Casei Centrale a Sindicatelor, în strada Soarelui, ca şi în Pasajul Francez din cu¬ prinsul amintitei Curţi Vechi, aceeaşi ceramică „pre- feudală" din veacul al Vl-lea. La Radu-Vodă s-a găsit chiar ceramică de factură slavă, lucrată cu mîna ; ca datează din veacul al Vll-lea — începutul veacului al VlII-lca. La Crîngaşi s-a descoperit un bordei din veacurile VI— VII, de formă dreptunghiulară, şi o săgeată de fier, care, prin forma ei, poate fi atribuită aceleiaşi epoci, dar se întîlncşte şi mai tîrziu, chiar după secolul al X-lea. La Dămăroaia a ieşit la iveală un bordei asemănător aceluia de la Crîngaşi şi cera¬ mică databilă printr-o monedă din anul 539, de la Justinian. Aşezări din secolele VI— VII s-au desco¬ perit şi la Colentina — unde s-a găsit o monedă de bronz de la Justinian, tot din anul 539 — şi la Mogoşoaia. în sfîrşit, la Ciurel, săpăturile din ultimii ani au scos la lumina zilei resturi de bordeie din secolele VI -VIII.
ULTIMA PERIOADĂ A MIGRAŢIUNILOR : PECENEGII, CUMANII ŞI TĂTARII
Perioada finală a epocii migraţiilor priveşte nea¬ murile vechi turceşti — pecenegii şi cumanii — şi pe tătari ; ea cuprinde intervalul de la finele secolului al IX-lea pînă la finele secolului al XlII-lea. Cu cei dintîi, în special cu cumanii, a avut loc o conlo- cuire, care a lăsat urme atît în toponimie, cît şi în onomastică şi în lexic. în toponimia ariei bucureş- tene, influenţa pecencgă şi cumană nu se face prea simţită; ca apare evidentă mai ales în regiunea Teleormanului, a sudului Olteniei, în estul Bărăga¬ nului şi în unele părţi ale Moldovei. De la aceste neamuri vechi turceşti se pare că ne-a rămas ter¬ menul „gorgan" , care se dă, în genere, movilelor artificiale răspîndite de-a lungul cîmpiei, în special în stepă, şi din care multe reprezintă morminte ale
conducătorilor sciţi, sarmaţi şi, mai tîrziu, pecenegi şi cumani. Un astfel de gorgan — dar care nu-i movilă artificială — a fost şi în cuprinsul Bucureştilor, în lunca Dîmboviţei ; de la el şi-au luat numele mahalaua din jur şi biserica zidită deasupra. Tot în cuprinsul Bucureştilor, e amintit documentar, în anul 1724, şi un „gorgăncl", iarăşi cu o biserică pe el. Mult mai multe sînt, în cuprinsul Ilfovului, numele rămase de la tătari ; ele nu se explică printr-o conlocuire, ci prin impresia puternică pe care a făcut-o năvălirea cea mare din 1241, năvălirile ulte¬ rioare şi stăpînirea dură exercitată de acest neam asiatic. Poporul le atribuie multe din gorganele sau movilele Ilfovului, cum sînt acelea de pe malul Colciacului sau Colceagului — numele acesta însuşi c tătăresc sau pecenego-cuman — şi de pe teritoriul comunelor Bălăceanca, Drăgoeşti şi Străinii-Dobrcni.
Şi în perioada aceasta ultimă a migraţiilor, ca şi în cea dintîi şi în perioada intermediară, a conlocuiri* româno-slavc, legăturile cu malul drept al Dunării n-au încetat; traficul de mărfuri nu s-a întrerupt, iar moneda bizantină a continuat sa circule în cîmpia munteană. S-au găsit asemenea monede în mai multe locuri. Pappasoglu, în lucrarea sa asupra fundării Bucureştilor, afirmă că „adesea s-au găsit şi se găsesc şi acum, în suburbia Dobrotesci, la diferite săpături, monete vechi romane şi bizantine". Un fapt sigur este că la Snagov, cu prilejul săpăturilor întreprinse în 1933, s-a descoperit o monedă de la împăratul Ioan I. Zimisces (969—976). Alte monede bizantine s-au găsit lîngă biserica Floreasca; ele provin de la împăraţii din dinastia Comnenilor: Alexc I. (1081-1118) şi Ioan al II-lea (1118-1143). Tot din vremea Comnenilor sînt şi monedele bizantine de bronz, găsite în 1920, cu prilejul săpăturilor unui Ioc de pe strada general Eremia Grigorescu (fostă Armaşului); la Ciurel s-au aflat monede similare de la finele secolului al XH-lea, iar pe vechiul Pod al Calicilor (Calea Rahovei), un „perper" bizantin — monedă de aur — din secolul al XlII-lea. Dar n-au fost relaţii numai cu sudul Dunării ; ele s-au menţinut şi cu Transilvania, atît înainte, cît şi după cucerirea ungurească. In cartierul Dobrotcasa- Văc㬠reşti s-au găsit, prin 1932 sau înainte de această dată, trei monede ungureşti, dintre care două de la regele Ştefan cel Sfînt — inscripţia e „Stcphanus Rex" — şi una de la regele Salomon I, deci inter¬ valul 1000—1074. Pe de altă parte, pe locul fostei cărămidării Popovici, între lacurile Tei şi Floreasca, s-a găsit mormîntul unui călăreţ, cu parte din inven¬ tarul său funerar: o scară de şa, zăbală, sabie, subţire şi încovoiată, asiatică, pinteni şi o „franciscă" sau o securicc; ele aparţin, după părerea arheologilor, aşa-zisului „tip maghiar" şi au fost datate „seco¬ lul X", poate din vremea luptelor între maghiari şi bulgari. N-ar fi exclus, însă, să aparţină şi vechilor bulgari, care, în veacul al IX-lea, şi-au întins influenţa asupra cîmpiei muntenc. Un alt mormînt de călăreţ s-a descoperit la Jilava; judecind după inventarul
www.dacoromanica.ro
rămas — un virf dc lance, o zăbală dc fier — arheo¬ logii sînt de părere că a fost, poate, al unui peceneg şi-l datează în veacul al Xl-lca; o zăbală similară s-a găsit în 1956 la Tangîru (raionul Giurgiu), spre sud de Bucureşti.
După ce saşii vin în Transilvania şi contribuie la dezvoltarea vieţii urbane, negoţul cu regiunile de dincoace dc Carpaţi capătă un nou avînt. Tot mai des străbat negustorii din Transilvania spre vadurile dc la Dunăre ; tot mai des cărăuşii cu carele de peşte de la baltă sau cu marfă scumpă, răsăriteană, adusă de peste marc, se îndreaptă spre trecătorile munţilor spre a ajunge la străvechiul Braşov, devenit acum Kronstadt sau la Hermannstadt (Sibiu). Pentru cei care se duceau spre vadurile de la Giurgiu-Rusciuc sau Olteniţa-Turtucaia, precum şi pentru aceia care veneau de la cherhanalele de la gura Mostiştci sau de la Greaca, un popas obişnuit era pe locul unde se înalţă azi Bucureştii. Aici, pe acest loc, viaţa s-a desfăşurat necontenit, în toată perioada migraţiilor. Aşezarea de la Curtea Veche, adică din inima însăşi a tîrgului, „foarte întinsă şi intens locuită" — între¬ buinţăm chiar expresia arheologilor — în veacul al Vl-lca, a continuat să fie locuită şi în veacurile urm㬠toare. S-au găsit aici urme din veacurile VIII — X, precum şi din veacurile X — XIII. Se poate afirma aşadar că, pe locul însuşi unde avea să-şi stabilească reşedinţa cîrmuitorul judeţului Ilfov şi, după el, domnul Ţării Româneşti, viaţa n-a încetat nici q clipă. Dc jur împrejurul acestei aşezări centrale, constatăm, în aceeaşi perioadă a feudalismului tim¬ puriu, adică în veacurile X — XIII, alte aşezări; la
Mihai-Vodă, unde ceramica descoperită este din cele mai interesante, la Dealul Piscului, la Ciurel, unde, într-un bordei, s-a găsit un bulgăre de chihlimbar buzoian, la Bcllu, la Crîngaşi, la Străuleşti, la Fundcnii- Doamnei, la Dămăroaia. în acest din urmă loc, săpăturile îngăduie, prin ceramica şi celelalte urme date la iveală, să se precizeze trei faze succesive: prima din secolele VI— VII ; cea dc-a doua din seco¬ lele IX — XI, ultima din secolul al XlV-lea. Cu sigu¬ ranţă, viitoarele săpături ne vor aduce ştiri noi, care ne vor permite să cunoaştem mai bine, în detalii, viaţa de pe aria bucureşteană în perioada cuprinsă între Dacia Romană şi întemeierea Ţării Româneşti. Dc pe acum se poate însă afirma cu toată certitudinea că această viaţă nu s-a întrerupt, că ea a continuat în tot răstimpul mileniului întunecat al migraţiilor, în numeroasele aşezări ale ariei amintite. Locuitorii acestor aşezări au continuat să practice agricultura în diferitele ci forme — cereale, legume, pomicultură şi, foarte probabil, şi viticultură — să crească vite mari, cai, turme de oi şi de porci, precum şi păsări, să pescuiască în Dîmboviţa, Colentina şi în lacurile ariei bucurcştcne şi să vinele în întinsele păduri care o înconjurau. Sub raportul social, a avut loc o diferenţiere ; stăpînii feudali amintiţi în Oltenia la 1247, în diploma Ioaniţilor, sub numele dc „m aiores terrae " adică „mai-marii pămîntului", iar în sudul Moldovei sub calificativul „ potentes illarum partiumu , adică „puternicii acelor părţi", au existat cu siguranţă şi în regiunea intermediară dintre Olt şi Milcov, deci şi în părţile Ilfovului şi
Bucureştilor,
BIBLIOGRAFIE
I. Prima perioadă: neamurile germa¬ nic e. 1 . C. Daico viciu, Problema cont in uită! ii în Dacia. Citeva observa (ii fi precizări de ordin isiorico- arheologic, Cluj, 1940, 72 p. in 8° şi 2 planşe ; 2. D. Tu- dor, Stăpînirea romană în sudul Daciei , de la Aurelian la Constantin cel AI are, în Rev. ist. rom., X (1940), p. 216—225 ; 3. D. Tudor, Constantin cel Mare fi recucerirea Daciei Traiane, în Rev. ist. rom., XI— XII (1941—1942), p. 134-148; 4. C. Daicoviciu, La Transylvatiie dans Pantiquite, Bucureşti, 1945, 269 p. in 8° ; 5. D. Tudor, Arderea cetăţii Sucidava, în Rev. ist. rom., XV (1945), p. 149-155; 6. I. I. Russu, Constantin cel Mare ca Dacicus, în Anuar. ist. Cluj , XI (1946-1947), p. 413.
II. Perioada c o n l o c u i r i i cu slavii fi a asimilării acestora. 7. G. Weigand, Die Namen der rumăniseben Judeţe im Al trei cb, în Balkan Arcbiv, IV (1928), p. 168-177; 8. Const. C. Giurescu, Istoria românilor , I, ediţia a V-a, Bucu¬
reşti, 1946, p. 246—279 (Slavii); 9. Const. C. Giu¬ rescu, Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice , geografice, economice fi statistice pe te¬ meiul hărţii ruse din 1835, Bucureşti, 1957, 318 p. in 8° ; 10. Maria Chişvasi-Comşa, Slavii pe teritoriul R.P.R. în sec. VI— IX, în lumina cercetărilor arheologice, în Studii fi cercetări de istorie veche, X, 1, 1959, p. 65—80; 11. Ion Ncstor şi Eug. Zaharia, Săpăturile de la Dridu, în Alaieriale fi cercetări arheologice, VI (1959), p. 593—601 şi VII (1961), p. 561—569 ; 12. Sebastian Morintz, S㬠păturile de pe dealul Ciurel, în Alateriale fi cercetări ar¬ heologice, VIII (1962), p. 761— 767 ; 13. Iorgu Iordan, Toponimia românească , Bucureşti, 1963, 581 p. in 8°.
III. Ultima perioadă: pecenegii , cu¬ manii f i tătari i. 14. Lazăr Şăincanu, Influenţa orientală asupra limbii fi culturii române, I— II, Bucureşti, 1900, CCCXXXV + 407 + 279 p. in 8° ; 15. G. Wci- gand, Ursprung der siidkarpathischen Flussnamen in Rumănien, în XXVI— XXIX Jahresb., Leipzig,
40
www.dacoromanica.ro
1921, p. 70 — 103; 16. N. Iorga, Imperiul cumanilor fi domnia lui Băsărabă . Un capitol din colaboraţia româno - barbară în evul mediu , în Mem. secţ. ist. Acad. Rom., scria 3, t. VIII (1927-1928), p. 97-103; 17. Em! Condu rachi, Les tresors monetaires de la region carpatbo- danubienne et leur import an ce pour l'bistoire des roumains , în Balcania , VII, 1 (1944), p. 23—44; 18. Dinu v! Rosctti, Din cele mai vechi timpuri fi pînă la formarea
Bucurcftilor , în Bucureftii de odinioară , Bucureşti, 1958, p. 147 — 165; 19. Octavian Iliescu, Despre un
tezaur de monede bizantine din vremea Comnenilor , găsit în Bucurefti , în Studii fi cercetări de numismatică , III, 1960, p. 493-495.
Pentru toate perioadele : 20. Const. C. Giurcscu, Istoria românilor , I, ediţia a V-a, Bucureşti, 1946; 21. Istoria României , I, Bucureşti, 1960.
www.dacoromanica.ro
ÎNCEPUTURILE ORAŞULUI BUCUREŞTI
„ Negrit -vodă a întemeiat oraşul C im pul ung şi a tras cîteva intări/uri de cărămidă la Bucureşti , Tirgovişte , Fio ci şi Bu^ăuF
(Raguzanul Luccari In 1605)
tradiţia Întemeierii bucureştilor.
NUMELE ORAŞULUI.
Cît este de vechi oraşul Bucureşti? De cînd datează aşezarea urbană sau tîrgul acesta? Şi unde era situată prima vatră a lui, nucleul în jurul căruia s-a dez¬ voltat? Sînt întrebări la care răspunsurile diferă, în general, se admite că oraşul exista în veacul al XlV-lea ; mulţi dintre cercetători, între care şi Ioncscu-Gion şi N. Iorga, cred că „Cetatea Dîmboviţei" al cărei pîrcălab Dragomir a sfărîmat în 1368 o oaste ungurească, e totuna cu Bucureştii, în timp ce alţii, ca Al. Vasilescu, autorul unui studiu special asupra problemei, socot că zisa cetate era în regiunea deluroasă, pe cursul mijlociu al Dîmboviţei, iar nu pe locul actualei capitale. Divergenţa sub¬ zistă şi în ce priveşte nucleul originar al oraşului: o parte dintre cercetători, începînd cu D. Pappaso- glu şi isprăvind cu N. Iorga, se pronunţă pentru colina de la Radu-Vodă, în timp ce altă parte crede că el a fost pe malul stîng al Dîmboviţei, şi anume, în jurul curţii domneşti de mai tîrziu (Piaţa de Flori).
Spre a putea lămuri aceste controverse şi a ajunge la un răspuns întemeiat, e necesar să examinăm atît tradiţia în legătură cu întemeierea Bucureştilor, cît şi primele documente de care dispunem. Este nece¬ sar, de asemenea, să cercetăm condiţiile generale sau împrejurările care au promovat întemeierea oraşului şi apoi începuturile dezvoltării lui.
în ce priveşte tradiţia, sîntem în faţa unei duble moşteniri. Pe de o parte, se aminteşte ca întemeietor faimosul Bucur, pe de altă parte nu mai puţin fai¬ mosul Negru-vodă, întemeietorul Ţării Româneşti
sau al Munteniei. Tradiţia despre Bucur este con¬ semnată în scris la începutul veacului al XlX-lca de către străinii care au stat în Bucureşti. Consulul englez Wilkinson, în lucrarea sa asupra Principatelor, apărută la Londra în 1820, spune despre oraşul nostru că „cu aproape 400 de ani în urmă nu era decît un sat întins aparţinînd unui om numit Bucur, de la care i se trage numele, pe care-l păstrează şi astăzi". Aşadar, Bucur era stăpînul satului. Elveţianul Fran- £ois Recordon, secretarul lui vodă Caragea, în Lettres sur la Valachie , tipărită la Paris în 1821, crede că Bucur întemeietorul era „pescar sau cioban". Un alt englez, Walsh, în relaţia sa de călătorie ap㬠rută la Londra în 1828, afirmă că „în vremurile vechi Bucureştii au fost un sat aşezat într-o regiune ml㺬 tinoasă, proprietatea unui boier Bucur, de unde îi vine numele". Francezul Raoul Pcrrin, în lucrarea sa asupra Principatelor (Paris, 1839), face din Bucur un negustor bogat ; în sfîrşit, germanul J. Ncigebaucr, un prieten al poporului nostru, căruia i-a consacrat o serie de studii, scrie într-unul din ele, apărut la Leipzig în 1848: „legenda populară... pretinde că primul locuitor a fost un anume Bucur, care a şi zidit prima biserică... la poalele povîrnişului bisericii Radu-Vodă".
Alături de străini, şi ai noştri, bineînţeles, au consemnat în scris tradiţia despre Bucur. Profesorul Iosif Genilie de la Sf. Sava, în a sa Geografie istorică , astronomică , naturală şi civilă a continentelor în general şi a României în parte , apărută în 1835, arată că Bucureştii „să zice că s-au numit de la stăpînul acestui loc, anume Bucur, a cărui încă se arată o mică biserică pe un deluţ între Radul-Vodă şi Dîm¬ boviţa". Aproape un sfert de veac mai tîrziu, în 1858, A. Pelimon, în romantica sa încercare asupra
42
www.dacoromanica.ro
începuturilor oraşului, scrie următoarele: „Multe s-a zis şi se zice pin popor că Bucur, întîiul fundator al Bucureştilor, era un cioban ce-şi păştia oile pe ţărmii Dîmboviţii, aproape pe unde se află astăzi Mănăstirea Radu-Vodă". După aceşti doi, sînt nume¬ roşi autorii români care fac pomenire despre legen¬ darul întemeietor al oraşului.
Din cele de mai sus rezultă că tradiţia despre Bucur, consemnată în scris, în prima jumătate a vea¬ cului al XlX-lea, atît de străini, cît şi de ai noştri, vedea ca întemeietor al aşezării pe primul stăpîn al locului, care ar fi fost, după unii, cioban sau cioban şi pescar, după alţii negustor bogat sau boier. Lui i s-ar datora bisericuţa zisă '„a lui Bucur", din mar¬
ginea Dîmboviţei, lingă Mănăstirea Radu-Vodă (vezi
fig. 12).
Faţă de această concluzie, este evident că părerea unora dintre cercetătorii recenţi, care cred că „numai după 1858, cînd se publică romanul lui Pclimon, începe să apară în documente — sub influenţa acestei romanţări — denumirea «biserica lui Bucur» sau «Biserica Bucur»" nu se mai poate susţine. Poporul din Bucureşti numea astfel rusticul lăcaş înainte de apariţia încercării lui Pclimon, care n-a făcut de altfel, în această privinţă, a numelui bisericii, dccît să consemneze tradiţia populară. Adăugăm — deşi măr¬ turiile străine şi româneşti înşirate mai sus sînt peremptorii — că în planul Bucureştilor alcătuit dc
www.dacoromanica.ro
Borroczyn în 1844 — 1846 — deci cu atîţia ani înainte de apariţia cărţii lui Pclimon — se citeşte clar „bis. Bucur", din jos de „bis. Radu-Vodă".
Dar tot tradiţia, şi anume, tradiţia consemnată cu mult mai înainte, încă în veacul al XVI-lca, pune în legătură cu începuturile oraşului pe Negru-vodă. Ra- guzanul Luccari, care a zăbovit în Ţara Românească pe vremea lui Mihai Viteazul şi care în cronica sa, apărută în italieneşte la 1605, dă o sumă de ştiri despre trecutul nostru, spune că „Negru-vodă a întemeiat oraşul Cîmpulung şi a tras cîteva întă- rituri de cărămidă la Bucureşti, Tîrgovişte, Floci [oraşul de la gura Ialomiţci] şi Buzău". Se parc că Luccari n-a avut la îndcmînă o cronică a Ţării Rom⬠neşti, aşa cum a avut una a Moldovei, ci şi-a luat informaţia de mai sus din tradiţie. De altfel, tradiţia despre Negru-vodă era vie în secolul al XVI-lca ; poporul atribuia acestui întemeietor de ţară tot ce era mai vechi: cetăţi — cum c cetatea de pe cursul superior al Dîmboviţei, notată cu acest nume de călătorul francez Bongars la 1585 — schituri şi m㬠năstiri — ca acelea de la Cătălui, la Dunăre şi Băltcni, în mijlocul codrului, ambele în fostul judeţ al Ilfo¬ vului — în sfirşit, oraşe, cum sînt cele de care amin¬ teşte Luccari. în legătură cu mărturia acestuia, tre¬ buie să subliniem însă faptul că el nu vorbeşte de întemeierea Bucureştilor de către Negru-vodă, ci arată numai că în acest oraş, ca şi în acelea de la Tîrgovişte, Buzău şi Floci, legendarul voievod a făcut întărituri sau ziduri de apărare. Aşadar, potrivit tradiţiei înre¬ gistrate de Luccari, Bucureştii existau ca tîrg mai înainte de întemeierea Ţării Româneşti, concluzie admi¬ sibilă ţinînd scama de faptul că în fiecare din viitoarele judeţe a trebuit să existe un centru mai de seamă unde să se facă schimbul produselor. Rămînc, bine¬ înţeles, ca noi descoperiri, arheologice şi documentare, să întărească această concluzie.
între cele două tradiţii analizate mai sus nu este o nepotrivire sau contrazicere. Cea dintîi, a lui Bucur, se referă la întemeietorul aşezării, la cel care, primul, „a bătut parul", aşa cum plastic se spune într-un document inedit din 7 iunie 1766 referitor la ridi¬ carea unei casc pe un loc „sterp" din mahalaua Antimului. Această tradiţie explică, just, numele ora¬ şului, care într-adevăr vine de la un străvechi Bucur, iar nu de la bucurie , cum au crezut unii dintre cer¬ cetători, atît străini, cît şi români. Tradiţia face totodată apropierea între întemeietor şi bisericuţa de aspect simplu, rustic, deci în concordanţă cu mijloa¬ cele unui cioban sau pescar, de lingă Radu-Vodă. Se ştie însă azi că această bisericuţă datează din prima jumătate a veacului ai XVIII-lca, se parc din 1743 ; se poate ca înaintea ci să fi fost alta, tot de lemn, aşa cum c cazul la foarte multe din bisericile bucu- reştcnc. Dar şi de-a fost şi de n-a fost, aceasta nu ne împiedică să admitem existenţa unui strămoş întemeietor cu numele de Bucur, stăpînul locului de pe malurile Dîmboviţei unde s-a înfiinţat la înce¬ put satul Bucureşti. Căci sat a fost, la întemeiere,
capitala de astăzi. Sate cu acest nume întîlnim multe, şi na numai în Ţara Românească sau în Muntenia, dar şi în Moldova şi în Transilvania. La 1407, Mircea cel Bătrîn întăreşte Mănăstirii Cozia, între altele, satul Bucureşti, pe Luncavăţ, în judeţul Vilcii, deci în Oltenia. Un alt sat cu acest nume constatăm în Teleorman, în acte din 1533 şi 1591. Satul Caragica, din fostul judeţ al Brăilei, se chema în vechime Bucureşti. în Moldova, Bogdan cel Chior, fiul lui Ştefan cel Marc, dăruieşte mănăstirii Voroneţ un sat Bucureştii, pe apa Moldovei. Tot cu acest nume a fost şi este încă un sat al comunei Pochidia din raionul Tecuci, în regiunea Galaţi. Frunzescu, în Dicţionarul său din 1872, nota sub Bucureşti o aşezare izolată ţinînd de comuna Sălăgeni, în fostul judeţ al Fălciului. Iar actualul oraş Buhuşi s-a numit în vechime Bucureşti. în sfîrşit, în Transilvania întîl¬ nim un sat şi o comună cu acest nume din raionul Brad, regiunea Hunedoara. Aşadar, pe întreaga faţă a pămîntului nostru au fost şi sînt aşezări cu acest nume. E un nume general românesc şi, adăugăm îndată, vechi şi caracteristic românesc . Din aceeaşi rădăcină vin şi numele aşezărilor Bucura — în Oltenia, Mun¬ tenia şi Transilvania — Bucureasa — în raionul Tîrgu- Jiului — Bucuroaia, în raioanele Titu, în Muntenia şi Oradea, în Transilvania, Bucurăuţi şi Bucurova (Bucurovo). Unii filologi au afirmat că Bucur este „de origine albaneză" şi l-au apropiat de cuvîntul „bukure" din această limbă, care înseamnă „frumos". Ultimele cercetări socot însă cu mai multă dreptate că sîntem în faţa unei străvechi moşteniri dacice, din fondul autohton al limbii, între limba tracilor, din care au făcut parte dacii, şi limba ilirilor, ai căror descendenţi sînt albanezii, fiind o strînsă înrudire. Pentru originea autohtonă pledează răspîndirea acestui nume de persoană şi a derivatelor lui pe întreaga faţă a pămîntului românesc, de o parte şi de alta a Carpaţilor, apoi frecvenţa şi vechimea lui, apărînd de la cele dintîi documente cunoscute. Capitala ţării noastre are deci, sub toate raporturile, un nume reprezentativ .
CUM AU AJUNS BUCUREŞTII ORAŞ. LOCUL VECHII VETRE
Examinarea cadrului fizic în care au luat naştere Bucureştii ne-a arătat că erau întrunite aici condiţii foarte favorabile traiului omenesc. Sol de pădure, deci excelent pentru agricultură şi creşterea vitelor, apă din belşug, atît prin Dîmboviţa şi Colentina, cît şi prin lacurile şi bălţile lor, adăpostul codrului vecin, cu vînatul şi cu „roadele" sale, depărtare nu prea marc de Dunăre, cu peştele ei, şi de dealurile de podgorie, toate acestea creau premisele unei dez-
44
www.dacoromanica.ro
voltări favorabile. Dc obicei, satele se aşezau în preajma apei. Se ţineau lanţ, încă dc acum cîtcva mii dc ani, aşezările de pe malurile Colcntinci şi ale Dîmboviţei. Pe malul Dîmboviţei, într-un loc potrivit, s-a aşezat deci şi Bucur întemeietorul. în care loc anume, pe movila de la Radu -Vodă sau pe malul stîng, în drep¬ tul vadului de la Curtea Veche? Pentru a putea răspunde la întrebare, trebuie să facem apel la cîtcva acte mai tîrzii, dar care ne îngăduie să tragem o concluzie şi pentru timpurile anterioare. Este vorba anume de documentele date mănăstirii Sf. Troiţă sau, cum i s-a zis ulterior, Radu-Vodă — dc către fundatorul ci şi urmaşii acestuia. In cel dinţii din aceste documente, cu data 1577, iunie 15, Alexandru - voievod, poreclit de cronică „Oaic-Scacă", dăruieşte „acestei sfinte, mari, dumnezecşti mitropolii din jos de Bucureşti, hramul sfintei şi dc viaţă începătoarei Troiţe" vama de la ocnele de sare Ghitioara, pe rîul Teleajen şi Tclega, de lingă rîul Dohteana (Doftana). în alt act, din 1579, noiembrie 28, urmaşul la tron şi fiul lui Alexandru, Mihnca, zis mai tîrziu Tur¬ citul, dăruieşte şi el mănăstirii „ce să numeşte Sfînta Troiţă din jos de Bucureşti " satul Chisăleţul din Ilfov. Expresia prin care se situa sau localiza mănăstirea, „din jos dc Bucureşti", se întilneştc în alte docu¬ mente, cum sînt acelea din 1580, februarie 20 şi mai 14, sub forma „care este lingă oraşul Bucureşti", într-o formă sau alta, ea revine apoi în numeroase acte pînă în vremea lui Matei Basarab. Dar dacă mănăstirea Radu-Vodă era „din jos de Bucureşti" sau „lîngă Bucureşti" , deci in afara oraşului, aceasta înseamnă că vatra cea dintîi sau nucleul originar al capitalei n-a fost în jurul colinei pe care era clădită mănăstirea. Căci de ar fi fost aşa, normal era ca oraşul să continue a se dezvolta în jurul acestei coline, care ar fi trebuit să reprezinte „inima tîrgului“. în loc de aceasta, constatăm că la mai bine dc un veac după prima menţiune documentară a Bucureş¬ tilor ca reşedinţă domnească, colina este în afara oraşului, din jos de el ; abia pe vremea lui Matei Basa¬ rab ca ajunge să fie inclusă în oraş, reprezentînd marginea dinspre sud-est a lui. Concluzia acestei argumentări este că vatra originară a Bucureştilor n-a fost în jurul colinei de la Radu-Vodă, aşa cum s-a crezut de unii dintre cercetători ; ea s-a aflat în altă parte, anume, in jurul Curţii Vechi , a vechii reşedinţe domneşti, pe malul stîng al Dîmboviţei. Acest loc era în preajma unui vechi vad, a vadului prin care trecea drumul ce venea de la Dunăre. Dacă ar fi să delimităm, în oraşul de astăzi, vatra originară a lui, ea ar corespunde aproximativ cu suprafaţa ce înconjura vechea Curte domnească. Iar hotarele curţii se cunosc : ele erau formate din vechiul curs al apei, care venea ceva mai la stînga celui dc azi, dc uliţele corespunzătoare actualelor străzi Şelari şi Gabroveni şi de o linie care mergea paralel cu actuala stradă Şepcari, la vreo 15 metri spre est. Aceasta e partea cea mai veche a Bucureştilor, sîmburelc din care a crescut, în cursul veacurilor, capitala de
astăzi. Aici a fost „tîrgul din lăuntru44, cel dinţii centru comercial al oraşului, aici prăvăliile sau dughe- nilc negustorilor, aici uliţele cele mai vechi.
Formarea tîrgului Bucureşti, ca şi a celorlalte tîrguri din Ţara Românească, se leagă de procesul cristalizării şi dezvoltării continue a forţelor de pro¬ ducţie şi a relaţiilor de producţie feudale în secolele X— XIII. Pe teritoriul cuprins între Carpaţii meridio¬ nali şi Dunăre, diploma dată Ioaniţilor în 1247 arată o dezvoltare economică remarcabilă şi totodată exis¬ tenţa unei societăţi feudale statornicite în clementele sale constitutive fundamentale. Amintita diplomă atestă practicarea intensă a agriculturii, creşterii vite¬ lor, pescuitului şi morăritului ; apoi o circulaţie monetară aducătoare dc venituri ; după aceea, dife¬ renţierea socială între stăpînii de pămint, feudalii numiţi „maiores terraeu şi ţărănimea dependentă ; în sfîrşit, existenţa rentei feudale în natură, în muncă şi în bani, trecută în text sub forma foloaselor, sluj¬ belor şi veniturilor, de care beneficiau în primul rînd boierii români şi, evident, şi suzeranul. Această situaţie se regăseşte şi în stînga Oltului, în Muntenia propriu-zisă, numită, la această dată, Cumania ; do¬ vadă, prevederea diplomei prin care se concedă Ioaniţilor pe 25 de ani toate veniturile, foloasele şi slujbele ce vor aduna din amintita Cumanic, urmînd însă ca, după acest interval, beneficiile enumerate să fie evaluate din 5 în 5 ani şi împărţite între regele Ungariei şi ordinul călugăresc.
în cadrul acestui proces amplu dc cristalizare a societăţii feudale româneşti arc loc şi dezvoltarea tîrgurilor ; semnificativ este faptul că, în secolul al XlV-lca, după unificarea politică a Ţării Româneşti sub Basarab I, cele mai multe din oraşele consemnate în actele dc mai tîrziu erau gata constituite, iar unele din ele — Cîmpulung şi Argeş, de pildă — atestate documentar încă de la începutul veacului, deci anterioare statului feudal independent. Acelaşi feno¬ men, chiar mai bine ilustrat dc izvoare, se constată şi în Moldova.
La baza formării tîrgurilor a stat procesul de sepa¬ rare a meşteşugurilor dc argicultură. „Meseria a însemnat — aşa cum subliniază analiza făcută dc V.I. Lenin — producţie de articole la comanda con¬ sumatorului" ; treptat, s-a format o piaţă locală, meşteşugarul producînd pentru locuitorii zonei înve¬ cinate. Fenomenul acesta, pus în lumină dc clasicii marxismului, se adevereşte de timpuriu şi pe terito¬ riul ţărilor româneşti. Chiar în prima fază a econo¬ miei medievale, cînd marca majoritate a produselor alimentare, dc îmbrăcăminte, de încălţăminte şi de uz casnic erau obţinute pe loc, în cuprinsul satului, dc către gospodari, exista totuşi un număr dc arti¬ cole ce trebuiau procurate dinafară, din anumite centre specializate, adică din tîrguri. în domeniul alimentar, de pildă, sarea era un articol dc primă necesitate, pe care sătenii trebuiau să şi-l procure fie mergînd, cei din apropiere, direct la ocne — aşa în valea Trotuşului sau în apropiere dc Olt, unde
www.dacoromanica.ro
45
s-au întemeiat, în vecinătate, tîrgul Trotuşului, res¬ pectiv Rîmnicul-Vîlcii, sau la malurile de sare, in Vrancca, Rimnicul-Sărat, Buzău — fie aprovizionîn- du-sc, cei aflaţi la distanţe mai mari, din depozitele făcute in anumite centre de stăpînii locali. Acelaşi lucru cu pietrele de moară, care se confecţionau din rocă tare, tot în anume tîrguri, cum a fost, foarte probabil, Hîrlăul în Moldova („Diploma Ioaniţilor" menţionează atît morile în fiinţă, cît şi pe cele ce se vor face). O deosebită căutare aveau articolele de fierărie: seceri, coase, amnare, scoabe, belciuge, lacăte şi chei, potcoave şi cuie de potcovit, şine de roţi pentru carele ce transportau la distanţe mai mari ; se adăugau la acestea armele de tot felul, inclusiv topoarele. Iar pentru acei „ tnaiores terrael\ o ceramică mai fină şi anume podoabe, lucrate tot în centre specializate. Caracterul predominant al meşteşuga¬ rilor în tîrgurile româneşti apare şi în mărturiile scrise: din documentele de pînă la mijlocul secolului al XV-lca, păstrate în număr redus şi reflectând o imagine oricum inferioară realităţii, se cunosc 40 de categorii de meşteşugari, din care 20 sînt menţionate la oraşe, 11 la sate şi 9 pe domeniile feudale; pe măsură ce actele devin mai numeroase, situaţia aceasta se desemnează tot mai complexă ; pentru a doua jum㬠tate a veacului al XV-lea, meşteşugurile în tîrguri sporesc de la 20 la 38.
Bucureştii au urmat aceeaşi evoluţie ; este adevărat că pentru începuturile sale nu dispunem de vreo dovadă scrisă, iar săpăturile arheologice nu pot da decit rezultate limitate ; vechea vatră a tîrgului n-a fost explorată decît în cîteva locuri, din cauza cl㬠dirilor care o acoperă, aşa îneît ştim prea puţin despre aşezarea din secolele XIII— XIV. Chiar şi aşa, însă, dispunem de clemente care atesta prezenţa foarte timpurie a meşteşugurilor în aria bucurcş- teană. Bucăţile de minereu, lupele şi zgura de fier descoperite, între alte locuri, la Buftea şi la Ciurel, datînd din secolele X— XI, arată că, în apropierea viitorului tîrg, se practica, încă de la începuturile epocii feudale, operaţia de reducere a minereului. Ceea ce apare schiţat în feudalismul timpuriu se precizează net în epoca următoare, o dată, de altfel, şi cu prima menţiune documentară sigură a Bucu¬ reştilor; în această epocă, atît rezultatele unor săp㬠turi arheologice — vezi, de pildă, cuptoarele de redus minereul de fier din secolele XV şi XVII, descoperite chiar la Curtea Veche, la biserica Răzvan şi la Sf. Gheorghe-Vechi, deci în vatra originară a tîrgului şi în jurul ei — cum şi actele scrise, mai ales din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, atestă o serie de meşteşuguri legate de metalurgie, prelucrarea lemnului şi a pietrei, a pieilor, de ţesătorie, de ali¬ mentaţie, cu diferitele ei ramuri — de la brutari pînă la rachieri — de arta metalelor preţioase, de facerea cărămizilor şi a obiectelor casnice, de prestare de servicii (lăutari, băicşi, bărbieri) etc., meftefugarii alcătuind categoria esenţială fi caracteristică a populaţiei bucureftene .
46
La producţia meşteşugăreasca s-a adăugat negoţul. La început, meşteşugarii erau şi negustori, îşi desf㬠ceau singuri marfa. Dovadă numele însuşi de tîrg, de aşezare unde se făcea un schimb de produse: termenul, foarte vechi, datează încă din perioada conlocuirii româno-slave ; el ilustrează pregnant pro¬ cesul desfacerii unor meşteşuguri de agricultură, avînd drept consecinţă tocmai vînzarea produselor speciale, a mărfurilor apărute în urma acestei diviziuni a muncii sociale şi care erau căutate atît de săteni, cît şi de mai-marii locului. Pînă tîrziu, în secolele al XVII-lea, al XVIII-lca şi al XlX-lca, feluriţi meşte¬ şugari bucureşteni îşi desfac mărfurile direct consu¬ matorilor, în dughene proprii. La aceştia s-au adău¬ gat de timpuriu însă şi neguţătorii propriu-zişi, atît pentru vînzarea mărfurilor locale, cît şi pentru a celor străine, destinate mai ales stăpînilor feudali şi or㬠şenilor bogaţi. Traficul remarcabil de la Dunărca- dc-Jos, constatat documentar încă în secolul al X-lea, ilustrat apoi la 1281 prin actele notarilor genovezi din Pera privind cunoscuta aşezare de la Vicina, era destinat unui hinterland întins, cuprinzînd cel puţin Moldova şi o mare parte a Ţării Româneşti. Cînd monedele bizantine din secolele X— XIII se desco¬ peră necontenit nu numai pe linia Dunării, pe malul stîng, de la Turnu-Severin şi pînă la vărsare, dar şi în interior, pînă la Carpaţi, ba chiar şi în Transil¬ vania, cînd, pe aceeaşi arie, în cartierul Dobroteasa, s-au găsit monede ungureşti din secolul al Xl-lea, nu avem motive a ne îndoi de circulaţia unor mărfuri de import, aduse de negustori şi în zona Bucureştilor şi destinate, fireşte, feudalilor locali.
O contribuţie însemnată la formarea tîrgului a avut şi factorul politic. Se ştie că înainte de întemeierea Ţării Româneşti, în veacul al XlII-lea, existau între Carpaţi şi Dunăre formaţiuni politice mai mici, cnezate şi voievodate. Patru asemenea formaţiuni ne sînt cunoscute prin „Diploma Ioaniţilor" din 1247 : două cnezate, ale lui Ioan şi Farcaş, situate, după cît se pare, în părţile Romanaţilor şi ale Vîlcii, şi două voievodate: al lui Litovoi, pe Valea Jiului, trccînd şi peste munţi în Haţeg, şi al lui Seneslau, în stînga Oltului. Este însă foarte puţin probabil ca în întreg teritoriul din stînga Oltului, adică între Carpaţi, Olt, Dunăre, cursul inferior al Şiretului şi Milcov, să fi fost numai această formaţie a lui Sencs- lau. Avem indicii, ca să nu spunem probe, că în răsăritul acestui teritoriu, în părţile Buzăului, a existat o altă formaţie politică. O asemenea formaţie, un cnezat sau un voievodat, e probabil să fi fost şi în regiunea de pădure, dens populată încă din evul mediu timpuriu, a Ilfovului şi Vlăşcii, între Ialomiţa şi Dunăre, Bărăgan şi Burnaz. Iar această formaţie politică e de presupus că a avut un centru admi¬ nistrativ, un loc în care şedea în mod obişnuit cnea¬ zul sau voievodul, unde se strîngeau dările şi unde se aflau dregătorii şi ostaşii cu ajutorul cărora se administra ţinutul supus autorităţii lui. Nimic nu ne împiedică să admitem că acest centru a fost la
www.dacoromanica.ro
Bucureşti, situat într-o poziţie favorabilă, cam în mijlocul acestei regiuni de pădure, şi la un vad unde se uneau drumurile care, plecînd de la Dunăre, duceau spre Transilvania.
Dar chiar de nu va fi fost aici reşedinţa unui voie¬ vod sau a unui cneaz, tot trebuie să fi fost un „tîrg“, un loc de schimb al produselor pentru ţăranii regiunii. Asemenea tîrguri este cert că au existat pe întreaga suprafaţă dintre Dunăre şi Carpaţi, înainte de înte - 7neierea Ţării Româneşti . Cuvîntul însuşi e de origine slavă ; el datează din vremea conlocuirii populaţiei romanice a Daciei cu slavii şi a asimilării acestora din urmă. Unele din aceste tîrguri, ajutate de împre¬ jurări favorabile, economice şi politice, s-au dezvoltat şi au ajuns, după întemeierea domniei, după 1300, centre înfloritoare; altele au continuat să aibă o viaţă mai modestă. Un exemplu de asemenea tîrguri, anterioare întemeierii, a fost Tirgul-Dcalului de lingă Piteşti, care şi-a păstrat numele pînă tîrziu, în plin veac al XlX-lea. Tot un astfel de tîrg, pentru şesul acoperit de păduri, c probabil să fi fost, înainte de 1300, Bucureştii. Se poate ca transformarea satului lui Bucur în loc de schimb pentru ţăranii regiunii să se fi petrecut cu mult înainte de întemeiere ; noi credem că ea era fapt împlinit spre finele veacului al XlII-lea, cînd negustorii oraşelor Transilvaniei străbat Ţara Românească spre a ajunge la porturile de la Dunăre, unde întîlneau negustori răsăriteni, cu marfă adusă „de peste marc“ (mirodenii, coloniale, fructe şi vinuri sudice) şi unde puteau încărca peştele bălţilor. Carele cu morun, crap şi somn — soiurile care se exportau în mod obişnuit în Transilvania — plecau nu numai de la Brăila şi de la gura Ialomiţei, dar şi din regiunea marilor bălţi de la gura Mostiştci, unde se va dezvolta în veacul al XVI-lea oraşul Cornăţel şi unde întîlnim „drumul peştelui**, şi de la Greaca şi dinspre Giurgiu. De la aceste din urmă trei locuri de încărcare, drumurile convergeau spre Bucureşti, pentru ca de aici înainte, de la acest popas, să ţină acelaşi şleau spre valea Tclcajenului şi a Prahovei. Din moment ce tradiţia păstrată în cronica lui Luccari pomeneşte printre tîrgurile unde Negru- vodă a ridicat întărituri şi Bucureştii, aceasta ne îngăduie să presupunem că aşezarea de aici ajunsese la 1300 la o importanţă comparabilă cu aceea a celor¬ lalte centre menţionate de cronicarul raguzan.
După întemeierea Ţării Româneşti, pe vremea lui Basarab „cei mare** , cînd teritoriul a fost împărţit în judeţe cîrmuite de pîrcălabi („castelani**, în actele latine ale veacului al XlV-lea), Bucureştii e probabil să fi devenit reşedinţa pîrcălabului de Ilfov. Chiar dacă n-am admite că fuseseră reşedinţa unui voievod sau cneaz anterior întemeierii, este sigur că pîrcă- labul care a cîrmuit, după întemeiere, judeţul Ilfov, adică judeţul „arinişului** — acesta e înţelesul numelui în limba slavă — a trebuit să aibă o reşedinţă într-un punct al teritoriului supus autorităţii sale. Convin¬ gerea noastră este că această reşedinţă a fost la Bucureşti, aşezat într-o poziţie aproape centrală faţă
de marginile judeţului, şi anume, chiar pe locul unde va fi viitoarea Curte domnească. Domnii care au început a sta aici mai mult — după părerea noastră un Mircca cel Bătrîn, un Vlad Dracul şi apoi, în mod sigur, un Vlad Ţepcş — in mod normal vor fi tras la reşedinţa pîrcălabului, care, probabil întărită, oferea adăpostul cei mai sigur. Chiar dacă n-ar fi alte argu¬ mente care să pledeze pentru existenţa unui tîrg al Bucureştilor în prima jumătate a veacului al XlV-lea — de fapt, după părerea noastră, el este anterior întemeierii Ţării Româneşti — împărţirea ţării în judeţe, cîrmuite de pîrcălabi, împărfire care a trebuit să aibă loc sub Basarab , şi faptul că pîrcălabul Ilfovului a trebuit să aibă o reşedinţă este totuşi un argument. Ei n-a fost luat în considerare pînă acum de cerce¬ tătorii care s-au ocupat cu începuturile Bucureştilor ; ni se parc însă că arc greutate, cum au, în general, argumentele de bun-simţ.
DE LA VLAICU-VODĂ LA VLAD ŢEPEŞ
Din vremea urmaşului la tron al lui Basarab înte¬ meietorul, din vremea adică a lui Nicolae Alexandru (1352—1364), n-avem nici o ştire, internă sau externă, care să se refere, direct sau indirect, la Bucureşti. Recunoaşterea Mitropoliei ţării, în 1359, de către Patriarhia de Constantinopol nu priveşte oraşul nostru ; noul ierarh îşi stabileşte reşedinţa la Curtca- dc-Argeş, pe locul unde mai tîrziu Ncagoc va ridica splendida sa catedrală ; după aceea se va muta la noua Curte domnească din Tîrgoviştc. Sub urmaşul lui Nicolae Alexandru însă, sub Vladislav I sau, aşa cum îi spunea poporul, sub Vlaicu-vodă (1364 — c. 1377), sînt două ştiri care au fost puse în legătură cu Bucureştii. Una de caracter extern, din cronica lui Ioan de Kiikulo (de Tîrnavc), secretarul de taină al regelui ungar Ludovic cel Marc — cronică ter¬ minată între anii 1387 — 1395 — se referă la „Cetatea Dîmboviţei** şi la „castelanul** acesteia, Dragomir, care zdrobeşte oastea voievodului Transilvaniei ; cealaltă, de caracter intern, întemeiată pe tradiţie, priveşte biserica Sărindar din capitală, dărîmată în 1898, şi care a purtat mai înainte numele de Biserica Coconilor. Să examinăm mai de aproape aceste două ştiri.
în toamna anului 1368, după 13 octombrie, o armată ungară trecea Carpaţii prin partea de răsărit a Ţării Româneşti, în timp ce o a doua se con¬ centra pe malul drept al Dunării, în faţa Sevcrinului. Vlaicu-vodă trimese împotriva celei dinţii un corp de oaste comandat — arată cronica amintită — de „corniţele Dragomir românul, castelanul — adică pîrcălabul — lui de Dîmboviţa**. Armata ungară, sub conducerea voievodului Transilvaniei Nicolae,
www.dacoromanica.ro
47
ajunge la rîul Ialomiţa, ocupă întăriturile făcute aici de ai noştri şi. Intr-o prima bătălie, sileşte pe Dra- gomir să se retragă. „însă după aceea — continuă cronica — înaintînd mai departe fără grijă printre întărituri şi păduri dese, pe cînd se înfundase prin nişte trecători foarte înguste", zisul voievod Nicolae „a fost atacat de mulţimea românilor din păduri şi din munţi şi a rămas mort împreună cu vrednicul bărbat Petru, vice-voievodul său", şi cu o sumă de alţi ostaşi de seamă. Este evident că această de a doua luptă, decisivă, a avut loc într-o regiune accidentată, muntoasă, la vest de rîul Ialomiţa. Dar — fapt care n-a fost relevat pînă acum — indicarea locului luptei n-are nici o legătură cu calitatea lui Dragomir, de pîrcălab al cetăţii Dîmboviţa, nici cu situarea acestei cetăţi. Dragomir a putut foarte bine să fie căpetenia cetăţii de la Bucureşti şi să dea lupta — cum s-a şi intîmplat — departe de această cetate. Descrierea luptei din toamna anului 1368 nu constituie un argument împotriva identificării „cetăţii Dîmboviţa" cu Bucureştii, după cum nu constituie, e adevărat, nici unul pentru. Aşa îneît identificarea care s-a propus de către profesorul Alexandru Vasilescu, în 1945, a acestei cetăţi cu cetatea de lîngă satul Burlă- neşti (comuna Voincşti, raionul Tîrgovişte) — de fapt un fort pătrat, cu latura interioară de 25 de metri, la mică distanţă de apa Dîmboviţei — rămîne şi ca o simplă ipoteză. E probabil ca aici, pe cursul superior al rîului, să fi fost punctul de vamă amintit în privilegiile comerciale ale Braşovenilor din seco¬ lul al XV-lca; aceasta nu înseamnă că tot aici, şi nu pe cursul inferior, se afla cetatea comandată de pîr- călabul Dragomir în 1368.
Un argument în sprijinul identificării acestei ultime cetăţi cu Bucureştii s-ar putea scoate dintr-o împre¬ jurare ulterioară din iarna 1396 — 1397, cînd voie¬ vodul Ţării Româneşti, Vlad, adversarul lui Mircea cel Bătrîn şi omul turcilor, este asediat în „cetatea Dîmboviţei" de către Ştibor, voievodul Transilva¬ niei, şi, după o rezistenţă de vreo două luni, luat prizonier împreună cu toată familia sa. Documentul ungar din 8 decembrie 1397, care relatează faptul, ne spune că Ştibor a înaintat cu oastea sa în părţile transalpine — adică în Ţara Românească — „pînă la cetatea Dîmboviţei44 („usque ad castrum Dombovicba vocatum în care se refugiase zisul voievod, a asediat această cetate şi a stăruit în asediu atît de mult, pînă cînd Vlad s-a predat, „împreună cu soţia, copiii şi întreaga familie". Ni se pare puţin probabil ca voievodul să se fi refugiat cu toţi ai săi în fortul de la Burlăneşti, cum crede Alexandru Vasilescu, şi să fi putut susţine, în această foarte mică întăritură, un asediu îndelungat. Mai normal era ca să se fi tras spre miazăzi, mai aproape de turci, protectorii săi, deci spre Bucureşti, care ofereai şi alte posibilităţi de aprovizionare şi rezistenţă. Convingerea noastră este că Vlad s-a închis în această cetate a Dîmboviţei de pe cursul inferior al rîului. Tot aici, credem noi, a comandat şi Dragomir pircălabul, biruitorul din
48
1368. N-avem un argument peremptoriu in sprijinul acestei identificări, după cum, repetăm, nu există nici unul contra. Dar analiza împrejurărilor istorice şi consideraţii de ordin logic pledează, după părerea noastră, pentru identificarea „cetăţii Dîmboviţa" din 1368 şi 1396 cu Bucureştii. 1
Tradiţia atribuie veacului al XlV-lca — pe vremea lui Vlaicu-vodă (1364— c.1377), sau, cel mai tîrziu, a lui Mircea cel Bătrîn (1386 — 1418) — zidirea bise¬ ricii Sărindar , care, la început, a purtat numele de biserica Coconilor, adică a tinerilor fii (de domn sau de boier). Documente care să sprijine această tradiţie nu avem — primul cunoscut pomenind numele de Sărindar este din 1615, februarie 26; un altul, din 1622, aminteşte vînzarca unui loc „înaintea Sărin¬ darului" — dar nici documente sau argumente care s-o infirme. Dimpotrivă, probabilităţi sînt pentru existenţa citorva biserici — nu a uneia singure — pe aria bucurcşteană din a doua jumătate a veacului al XlV-lea. Una din aceste biserici se va fi aflat la reşedinţa pîrcălabului — viitoarea Curte domnească — celelalte au putut fi la Sf. Gheorghc-Vechi — unde săpăturile arheologice arată existenţa unui lăcaş mult anterior celui ars în 1847 şi unde mai tîrziu va fi şi reşedinţa Mitropoliei — eventual la biserica de jurămînt (Sf. Dumitru), la Sărindar şi la Mihai-vodă.
Nu avem nici o altă ştire — nici tradiţie, nici document — despre Bucureşti pînă în vremea lui Mircea cel Bătrîn. Ce se va fi întîmplat aici sub Radu I şi sub Dan I nu ştim.
O dată cu sfîrşitul veacului al XlV-lca, însemn㬠tatea oraşului credem că a crescut. El era în drumul lui Mircea, a cărui preocupare principală, în tot timpul domniei, a fost apărarea liniei Dunării, combaterea turcilor. Aceştia, în 1393, desfiinţează statul Bulgariei răsăritene, iar în 1396, după biruinţa de la Nicopolc, încorporează şi fragmentul apusean, a cărui capitală era Vidinul. Mircea trebuie să poarte cu noii stăpîni ai Balcanilor lupte grele şi lungi. Atenţia sa e îndrep¬ tată continuu asupra hotarului de miazăzi ; el zideşte la Giurgiu, la începutul domniei, cu marc cheltuială, o cetate de piatră; din Giurgiu dă el documentul din 1409 privind mănăstirea Strugalea. în drumurile lui spre Dunăre, Mircea se va fi oprit adeseori la Bucureşti: era un punct de unde se putea priveghea uşor întregul hotar între Silistra, posesiunea lui transdanubiană, şi Turnu, străvechea cetate romană şi bizantină. Nu-i de mirare că un izvor — tîrziu, ce-i drept — Istoria vechii Dacii a lui Dionisie Fotino,
1 Calificativul de „cetate" dat locului fortificat în care se afla, la început, reşedinţa pîrcălabului, iar mai tîrziu, aceea a domnului, s-a păstrat pînă tîrziu, în veacul al XVII-lea. Intr-un document inedit din 31 mai 1640, de la mitropolitul Teofil al Ţării Rom⬠neşti, se vorbeşte de o prăvălie a bisericii doamnei Maria. „Şi acea biserică — citim în document — fost-au închinată metoh la biserica domnească din cetate , hramul Blagoveşteniia..." (Bunavestire) adică — zicem noi — la biserica, existentă şi azi, de la Curtea Veche.
www.dacoromanica.ro
dar care se întemeiază pe altele mai vechi, atribuie lui Mircea cel Bătrîn întemeierea Curţii Vechi, adică a celei dinţii reşedinţe domneşti din Bucureşti. Data indicată de Fotino pentru acest fapt — 1383 — nu corespunde cu domnia lui Mircea, al cărei început cade trei ani mai tîrziu ; trebuie să ţinem însă seama de împrejurarea că, nu numai la Fotino, dar şi în cronicile muntene din veacul al XVII-lca, cronologia primilor domni, pînă spre mijlocul veacului al XV-lea, este cu totul greşită. In sprijinul părerii că Mircea cel Bătrîn a clădit prima curte domnească din Bucu¬ reşti se poate invoca faptul, consemnat atît in Istoria Ţării Româneşti a lui Mihail Cantacuzino, cît şi într-unul din izvoarele utilizate de Ghcorghe Şincai, că pe peretele ctitorilor bisericii domneşti de la Curtea Veche, se aflau zugrăviţi „trei prinţi cu numele Mircea". Unul din ei era desigur Mircea Ciobanul ; al doilea înfăţişa probabil pe fiul său, întrucît „înfrumuseţase" şi „zugrăvise" ctitoria p㬠rintească. Cel de-al treilea credem că reprezenta pe Mircea cel Bătrîn ; un alt domn cu numele Mircea n-a mai fost în istoria noastră (vezi şi mai jos, p. 55). Astăzi, în urma repetatelor zugrăviri, nu se mai află, pe acel perete, decît chipul „ciobanului" şi acela al lui Ştefan Cantacuzino, de la care s-a păstrat actuala pisanie. N-avem însă un temei serios ca să punem la îndoială afirmaţia izvoarelor citate mai sus. Impresia noastră, întemeiată şi pe examinarea împrejurărilor generale ale domniei lui Mircea, domi¬ nate de conflictul cu puterea otomană, este că într-
adevăr acest voievod a întemeiat prima curte dom¬ nească din Bucureşti, ridicînd totodată şi o nouă biserică în locul celei vechi, care slujise pînă atunci pîrcălabilor şi orăşenilor.
S-a afirmat de unii dintre cercetătorii anteriori — Grigore Tocilescu, Ionescu-Gion, Alexandru Al. Va- silcscu — că există şi un document de la Mircea dat „în cetatea noastră Bucureşti" („in arce nostra Buku - rest“), la 20 iulie (1400), şi că el reprezintă cea mai veche menţiune a oraşului ca reşedinţă domnească. Faptul nu e sigur. Documentul în chestiune nu ni s-a păstrat în original, ci numai în două copii în limba latină, dintre care una are drept loc al emisiunii Bucureşti, iar cealaltă, Argeş. Editorii din ultima vreme ai actelor noastre vechi au opinat pentru ver¬ siunea Argeş, considerînd pe cealaltă drept o eroare a autorului copiei. Pînă nu se va găsi originalul docu¬ mentului, c preferabil să facem abstracţie de această menţiune din 1400, deşi, în fond, ca este posibilă, dată fiind prezenţa repetată a lui Mircea în părţile Giurgiului.
Aceleaşi împrejurări de luptă cu otomanii vor fi făcut din Bucureşti un popas al domniei şi sub domnii următori pînă la Vlad Ţepeş. Şi Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrîn, şi Dan al II-lea, şi Vlad Dracul vor fi stat aici, în cetatea de pe malul Dîmboviţei, supra¬ veghind linia Dunării. N-avem documente care s-o ateste, dar situaţia pe care o constatăm în vremea lui Vlad Ţepeş ne duce cu necesitate la această concluzie.
BIBLIOGRAFIE
I. Tradiţia întemeierii Bucureştilor. Numele oraşului . 1 . I. Popescu-Băjcnaru, Schitul Bălteni din codrul Vlăsiei, Bucureşti, 1912, IV + 108 p. in 4° ; 2. I. Conea, Despre numele ora¬ şului Bucureşti , în Studii şi însemnări geografi ce , Bucu¬ reşti, 1936, p. 30—31 ; 3. G. Bczviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia , Bucureşti, 1947, 463 p. in 8° ; 4. Al. Grecu, Relaţiile Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Raguţa (sec. XV— XVIII) , în Studii , 1949, 4, p. 105 — 124; 5. Colectivul I. Ionaşcu, Săpăturile arheologice din sectorul Radu-Vodă , în Bucureşti. Rezultatul săpăturilor arheologice şi ale cerce¬ tărilor istorice din anul 1953, I, Bucureşti, 1955, p. 132—183; 6. Colectivul L. Lăzărcscu-Ionescu, Săpăturile arheologice din sectorul Curtea- Veche , în Bucureşti. Rezultatele săpăturilor arheologice... , I, Bu¬ cureşti, 1955, p. 184—261 ; 7. I. I. Russu, Limba tracodacilory Bucureşti, 1959, 158 p. in 8°; 8. Iorgu Iordan, Toponimia românească , Bucureşti, 1963, 582 p. in 8°.
II. Cum au ajuns Bucureştii oraş . 9. Gheorghe D. Florcscu, Din vechiul Bucureşti , Bucureşti, 1925, XVI + 186 p. in 4°; 10. P. P. Pa- naitescu, Comunele medievale în Principatele Române , in Interpretări româneşti , Bucureşti, 1947, p. 161—218 ; 11. Const. C. Giurescu, Principatele Române la începu¬
tul secolului XI Xy Bucureşti, 1957, 318 p. in 8 ; 12. Const. C. Giurescu, Un vechi oraş al Ţării Rom⬠neşti: Cornăţelul, în Studii şi articole de istorie , 11, Bucureşti, 1957, p. 95 — 130; 13. Şt. Oltcanu, Meşte¬ şugurile din Bucureşti in secolele XVI şi X VIIy în Studii, XII (1959), 5, p. 71-112; 14. Const. C. Giu¬ rescu, Tir guri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul X pînă la mijlocul secolului XVI , ms., 1961, 547 p. ; 15. Şt. Pascu, Cristalizarea relaţiilor feudale..., în Istoria României, II, Bucureşti, 1962, p. 15—42; 16. Şt. Ol- teanu. Producţia meşteşugărească din Moldova şi Ţara Românească în sec. X—XVII (Probleme de bază in lumina cercetărilor recente ), în Studii, XV (1962), 4, p. 869-896.
III. D e la V l a i c u-v o d ă la Vlad Ţepeş. 17. P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrîn, Bucureşti, 1944, 365 p. in